Creștinii ”Bisericii celei alese din Babilon”

Dec 04, 2020

Între Bisericile și comunitățile creștine primare ale Noului Testament: Biserica din Ierusalim, Biserica din Antiohia, Galatia, Efes, Colose, Filipi, Tesalonic, Corint, Roma precum și cele șapte Biserici din Apocalipsă: Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea se numără și “Biserica cea aleasă din Babilon” amintită de Sfântul Apostol Petru la sfârșitul primei sale Epistole Sobornicești (I Petru 5,13).

Fără a încerca să limpezim dilema dacă este vorba, sub denumirea Bisericii din Babilon, de Roma, capitala Imperiului Roman sau de vechiul Babilon din Mesopotamia, ni se pare însă mai importantă încercarea teologică de a proiecta expresia inspirată și profetică a sfântului apostol Petru legată de “Biserica cea aleasă din Babilon” asupra creștinismului contemporan, din zilele noastre, care-și duce existența și își poartă crucea, pășind pe urmele lui Hristos și călăuzit și umbrit de lumina Duhului Sfânt “ziua în stâlp de nor, iar noaptea în stâlp de foc” (Ieșire 13,21), într-o lume secularizată, divizată și dezbinată, ce seamănă tot mai mult, atât cu Babilonul din Vechiul Testament, cât și cu Babilonul din Apocalipsă (cap. 17-18).

Prin urmare, în Babilonul și babilonia lumii și vremii de astăzi, se poate identifica “Biserica cea aleasă”, cea una, sfântă, sobornicească și apostolească, încununată de limbile de foc ale Rusaliilor și înveșmântată în hlamida martirilor, mărturisitorilor și cuvioșilor, care liturghisește, trăiește, crede și se roagă, pe Tabor și-n Ghetsimani, așteptând și pregătin-du-se pentru pogorârea Noului Ierusalim (Apocalipsă 21,10) la o nouă “plinire a vremii” sau la “sfârșitul vremii”, cum zice Sfântul Irineu de Lyon († 202). În această Biserică, Trup și Mireasă a lui Hristos, sunt cuprinși, încorporați și integrați prin Sfintele Taine, toți creștinii care cred și trăiesc ortodox, în duh apostolic și patristic.

Pe creștinii “Bisericii celei alese din Babilon” îi putem asemăna cu cei șapte mii de bărbăți care nu și-au plecat genunchii înaintea lui Baal, de pe vremea sfântului prooroc Ilie Tesviteanul (III Regi 19,18), necunoscuți de omul lui Dumnezeu, necunoscuți chiar între ei înșiși, dar cunoscuți desăvârșit de către Dumnezeu sau cu Antipa din Pergam, “martorul cel credincios” (Apocalipsă 2,13). Pentru că de Babilonul din Vechiul Testament este legată viața și activitatea îndeosebi a marilor prooroci din vremea exilului babilonian, Iezechiel și Daniel, de aceea ni se pare potrivit a așeza pe creștinii “Bisericii celei alese din Babilon”, atât sub semnul sfântului apostol Petru cât și sub semnul acestor doi sfinți și mari prooroci biblici.

Creștinii “Bisericii celei alese din Babilon” “șed jos și plâng aducându-și aminte de Sion”, atârnându-și harfele lor în “sălciile” de pe malurile râurilor Babilonului: Chebar (Iezechiel 1,1) Tigru (Daniel 10,4) și Ulai (Daniel 8,16) pentru ca suflarea Duhului Sfânt să miște coardele harfelor în duhul Psalmilor lui David spre slava lui Dumnezeu și mărturia lui Iisus Hristos, într-o doxologie și Liturghie cosmică. Creștinii “Bisericii celei alese din Babilon” înving balaurul prin “lupta cea bună” a războiului nevăzut și nimicesc pe Bel, precum proorocul din groapa cu lei. Ei identifică urmele ido­latre pe cenușa veacului și a timpului de azi (cf. Istoria omorârii balaurului și a sfărâmării lui Bel, 1,17-24), iar a-tunci când sunt prigoniți și asupriți pentru “răbdarea și cre­dința sfinților” (Apocalipsă 13,10), Dumnezeu trimite totdeauna pe proorocul Avacum cu coșul cu merinde la fiecare groa­pă cu lei, temniță sau cruce, spunând: “Daniele, Daniele ia mânca­rea pe care ți-a trimis-o ție Dumnezeu !” (Istoria… 1,44). Creștinii “Bisericii celei alese din Babilon”, în concepția și viziunea noastră, se hrănesc duhovnicește cu “Cartea” Cuvântului lui Dumnezeu (Iezechiel 3,1) și cu “verdețurile” aceluiași Cuvânt, adăpându-se cu apa cea vie de la fântâna samarinencii (Daniel 1,12; Ioan cap. 4). Ei poartă pe fruntea lor semnul Fiului Omului (Iezechiel 9, 6) în conștiință și în inimă, nu se tem de Gog și de Magog (Iezechiel 38-39), ei așteaptă suflarea eshatologică a Duhului Sfânt asupra “văii celei pline cu oase goale”, contemplând de pe acum marea minune a Învierii celei de Apoi (Iezechiel 37,9) și venirea Împărăției Noului Ierusalim (Iezechiel 40-48).

Ei nu se închină nicidecum “chipului de aur din valea Dura” (Daniel cap. 3), ci așteaptă, deslușind și tâlcuind, împli­nirea cuvintelor scrise de Mâna lui Dumnezeu pe pereții palatului lui Belșațar: “Numărat, numărat, cântărit și împărțit” (Daniel 5,25-28) ! Înțelepți și luminați, smeriți și neatârnați decât de Dumnezeu, creștinii “Bisericii celei alese din Babilon” știu că vor fi aruncați mai devreme sau mai târziu, fie în cuptorul cel de foc, asemenea celor trei tineri (Daniel cap. 3), fie în groapa cu lei asemenea profetului Daniel (cap. 6). Atât din cuptor, cât și din groapă, vor scăpa nevătămați, pentru că în cuptor se va pogorî Însuși Fiul lui Dumnezeu – preînchipuind Întruparea – iar în groapă se va pogorî îngerul trimis de Dumnezeu din cer – prefigurând Învierea. Cuvântul lui Dumnezeu va aduce roua cea cerească care va stinge puterea focului, iar îngerul Domnului va astupa gurile leilor. Profetul Daniel era sufletește alături de cei trei tineri în cuptor, iar ei vor fi alături de profet în groapă. Acum sunt de-a pururea împreună în cer. Dacă minunea petrecută în cuptorul cel de foc a fost o mărturie a credinței celei adevărate în Dumnezeu, pentru Nabucodonosor, împăratul Babilonului, izbăvirea minunată din groapa cu lei a fost o mărturie a puterii Dumnezeului celui adevărat, pentru Darius regele perșilor.

Crezând, iubind și mărturisind prin Biserică Evanghelia “Sfântului sfinților” (Daniel 9,24) a cărui Parusie o doresc și o așteaptă, ei se închină în Duh și adevăr “Celui vechi de zile” dimpreună cu miriadele de îngeri și sfinți care-I slujesc neîn­cetat, stând înaintea Lui (Daniel 9,10).

După pilda sfinților lui Hristos, creștinii “Bisericii celei alese din Babilon” au fost dintotdeauna, sunt și acum și vor fi mereu, prin viața, trăirea, gândirea și simțirea lor duhov­nicească și ortodoxă, ceea ce Cântarea Cântărilor numește minunat: “felurime de copaci ce tămâie lăcrimează…” (4,14).

† Daniil Partoșanu

din cartea ”Cărțile ce s-ar fi scris”, Vârșeț, 2002