Trecerea subită de la copilărie la statusul de tânără nevastă (I)

Oct 27, 2015

Chipul femei și rolul care îi revine în societate,  raportat la  timpurile trecute,  ne oferă o suită de posibilități de interpretare și analiză.

Plecând de la informațiile și cunoașterile obținute, drept concluzie a celor două interviuri realizate cu Parascheva Chia Agadișan (n.1926) și Anuica Gherga (n 1923), din localitatea Nicolinț, Voivodina, am ajuns la o foarte simplă constatare – lipsa unei adolescențe și implicit a unei maturizări între cele două fragmente importante din viața unei persoane, dintre femeia-copil și femeia-stâlp al familiei. Astfel, amintirile legate de anii din frageda copilărie sunt fugitive, prea puțin relevante, lipsite de evenimente și trăiri care rămân în memorie. În majoritatea cazurilor, copiii, mai ales cei de vârstă preșcolară își petrec o perioadă din an alături de străbunicii lor la viile din Dealul Dâlmei, tradiția pândarilor fiind una în mod accentuat valabilă pentru localitatea Nicolinț, această perioadă fiind adevărata copilărie de care se pot bucura. În rest, totul se axează în jurul celor două mari sărbăbori – Crăciunul și Paștele. Aici, ajunge în prim plan tradiția, copilul-femeie participând, încă pueril la marele joc ce ulterior vrea să devină un fel de a trăi. Amintirile sunt aceleași:  bradul de Crăciun, rupt dintr-o simplă creangă de copac, aceleași turte dulci cu inimioare, același ritual practicat în fiecare casă, patronat de bunici, dar, mai ales de străbunici. Paștele deja intră într-un alt areal. Mersul la școală nu are vreo importanță în viața femeii – copil, deoarce se reduce la patru clase de școală generală, în bună parte, în perioada respectivă, materia învățându-se în limba sârbă, pe care aceștia o cunosc atât de puțin din familie. Dar, este un fel de introducere  a copilului într-o altă lume, unde există alte criterii de apreciere a valorilor. Copiii merg în fiecare duminică la biserică, la școală să învețe religia, se merge după salcie, se participă la slujba de Înviere, se organizează programe culturale. Această perioadă durează foarte scurt pentru că se impun deja caracteristici ale vieții tradiționale. Încă în băncile școlii, unele fete îmbracă deja  poal’ie, tinzând astfel să ajungă cât mai repede în rândul fetelor mari. În societatea tradițională a satului românesc și implicit a localității Nicolinț,  fata mare își are un status aparte, stabilit de unele norme nescrise, dar respectate cu rigoare de toți apartenenții societății. După pregătirea școlară destul de sumară, fata mare, încă copil la vârsta respectivă, începe să fie pregătită pentru viață – învață să coase, să țese și treptat este pregătită și pentru munca în gospodărie, dar mai ales, pentru munca câmpului. Dar, cel mai important moment este atunci când începe să-și pregătească zestrea. Tot în această perioadă, la 12-13 ani primește poalele și cătrința, ceea ce vrea să spună că este deja pregătită pentru intrarea în lumea celor adulți. Astfel, lumea copilăriei, și așa destul de sumară, este atât de subit, părăsită pentru totdeauna. Copilul-femeie intră relativ timpuriu în rândul acelora care se consideră a fi deja maturi, logodnele și căsătoriile efectuându-se la o vârstă foarte fragedă. Cine nu reușea să-și  întemeieze o familie până la vârsta de 15-16 ani, intra în rândul fetelor bătrâne, care foarte greu puteau să-și mai găsească o pereche potrivită. Din cauza logodnelor și căsătoriilor foarte timpurii, foarte des era întâlnit  cazul când o fată se logodea de mai multe ori, logodna rupându-se fără prea multe urmări ce țin de conduită și latura psihologică. În majoritatea cazurilor și  căsătoria se destrăma foarte repede, urmând alta și alta, o  importanță majoră având doar prima, când fata pleca din casa părinților cu nuntă. Aceasta se datorește, în bună parte, imaturității celor logodiți, respectiv căsătoriți dar, mai ales, datorită implicării părinților. În majoritata cazurilor, părinții au fost aceia care au decis soarta copiilor, orientându-se după latura materială, și îndeosebi, poziția ierarhică a familiei.  Foarte rar se întâlnea cazul când într-o familie înstărită intra o fată care aparținea unui alt strat social, mai ales că  zestrea pe care tânăra nevastă o aducea în casa soțului avea o importanță primordială. După legea nescrisă a tradițiilor, fata mare, indiferent din ce familie făcea parte trebuia să aibă hainele mai multe la număr, dar mai ales cele pentru zilele de sărbătoare și de duminică când avea loc horă în sat, dar și mobilierul necesar cu tot ce ține de el – perne, saltele, plapume, chilimuri, prosoape brodate, etc. Dar, tot de zestre țineau și jugărele de pământ pe care tânără nevastă le primea în dar de la părinții ei. Cu cât familia  din care provenea era mai bogată cu atât zestrea era  mai mare.

Dr. Eufrozina Greoneanț