Obiceiurile românilor bănățeni de acum 250 de ani

Jan 02, 2016

Învățatul italian Griselini, profesor la universitatea din Milano și savant pasionat de necunoscut, de nou, a venit în Banat în calitate de consilier al guvernatorului între anii 1774 și 1777. El relatează că atâta timp cât erau însărcinate, puține zile înainte și după naștere, româncele din Banat își vedeau de îndeletnicirile obișnuite.

Ele nasc ușor – spune Griselini – fără moașă, ajutate de mame sau soacre care îndeplineau rolul acestora, și după doar trei sau patru zile își reiau treburile casnice. Nou-născuții erau scăldați imediat, iar când creșteau erau scăldați de mai multe ori pe zi, căci nu se foloseau scutece. Leagănul era făcut dintr-o bucată de pânză groasă prinsă într-un cadru de la colțurile căruia pornea câte o sfoară. Acestea se uneau și se atârnau de un cui bătut în tavan, iar copiii erau legănați până adormeau. În timpul zilei copiii erau puși într-o albie din lemn de tei, pe o pernă, sau într-o traistă de lână, legată de spate.

Micuții erau ținuți dezbrăcați până când începeau să umble, la mai puțin de un an, astfel încât erau căliți împotriva arșiței și frigului și se îmbolnăveau arareori. Când ajungeau mai măricei erau îmbrăcați doar cu o cămașă de pânză groasă, pe care o purtau până se murdărea și se rupea. Griselini mai spune că, în timpul regimului turcesc, tinerii umblau în cămașă până când se căsătoreau, căci băieții, din momentul în care purtau pantaloni, trebuiau să plătească un impozit, obicei practicat mai ales în zona care se învecina cu Dunărea. Copiii erau vaccinați împotriva vărsatului de vânt, foarte răspândit în acea vreme, dar atunci când boala se declanșa, ea trecea fără nici un remediu, nefiind niciodată mortală.

  Căsătoria

După tradiție – relatează Griselini – românii se căsătoreau foarte tineri, fetele fiind cerute în căsătorie încă de la vârsta de 12 ani. În cazul în care părinții fetei nu erau de acord, aceasta era răpită și urmau tratative cu părinții acesteia. În caz de eșec, tinerii se așezau într-un sat îndepărtat, pentru a scăpa de răzbunarea părinților. Atunci când căsătoria se făcea de bunăvoie, mirele, împreună cu nașul, rudele și prietenii se înfățișau la casa miresei, care ieșea din casă cu fața acoperită, condusă de naș și de prietenele din copilărie și își lua rămas bun de la părinți și rude.

Urma cununia la biserică, unde mirii, îngenuncheați în fața altarului, țineau în mână câte o lumânare aprinsă. Mirele îi dădea miresei inelul de cununie iar preotul așeza pe capul lor cununițe din ierburi și flori frumos mirositoare. Părinții aruncau în biserică creițari sau monede mici de argint, iar cei mai săraci, nuci și frunze uscate.

Port popular românesc

Tinerii se îndreptau apoi spre casa mirelui, unde avea loc ospățul, la care însă mireasa nu lua parte. După plecarea oaspeților, tânăra nevastă afla de la bărbatul ei obligațiile care o așteaptau: supunerea față de soț, grija gospodăriei și a copiilor. Un ospăț mai restrîns, la care lua parte și mireasa, avea loc a doua zi, și tot atunci ea primea și zestrea: cămăși, animale, vase de bucătărie, unelte de tors și de țesut.

După cununie, româncele nu stăteau niciodată la masă cu bărbații lor, ci mâncau după ce aceștia au terminat de mâncat, aproape întotdeauna stând în picioare și ocupându-se în același timp cu vreun lucru casnic. Până târziu s-a păstrat obiceiul de a se hotărî căsătoria de către părinți, ținându-se seama, în bună măsură, de starea materială a familiilor. Pețitul se făcea tot la o vârstă tânără, în jur de 16-17 ani, iar după ce se cădea la înțelegere și se stabilea zestrea, junele dădea fetei o sumă numită „căpară” și se stabilea ziua nunții.

  Pricepuți la orice fel de muncă

Despre români, Griselini spune că „sunt singurul neam din  caBanatre se pricepe fără deosebire la orice fel de muncă”: creșterea vitelor, aratul, cărăușia, săparea canalelor, ridicarea clădirilor cezaro-crăiești. Pentru culturi nu foloseau nici un fel de îngrășământ, mulțumindu-se doar cu pământul roditor de la natură iar în privința pomilor fructiferi, o atenție deosebită se acorda prunului, din care se făcea țuica. În afară de cereale se mai cultiva cânepa, din care femeile făceau apoi pânză, lâna era și ea folosită pentru diferite țesături, vopsite cu culori naturale, obținute din plante, iar broderiile din fir de bumbac și mătase ori dantelele cu care erau împodobite hainele de sărbătoare erau lucrate tot în casă.

Vite în Banat, cca 1930

Principala ocupație a rămas agricultura, dar și creșterea vitelor, până când acestea deveneau suficient de mari pentru a fi întrebuințate la plug, căruțe și la alte munci. Până în secolul trecut, când portul popular a început să fie înlocuit cu cel „domnesc” sau „nemțesc”, industria casnică ocupa timpul femeilor în lunile de iarnă. La câmp, hrana de bază a țăranilor era brânza, slănina și șunca, iar mâncarea de seară era una caldă, cu zemuri, carne și plăcinte.

  Cetele de „tâlhari îndrăzneți”

Griselini vorbește și de „tâlharii îndrăzneți” retrași în regiunile muntoase care despărțeau la vremea respectivă Banatul de districtele Mehadia și Caransebeș și de unde organizau incursiuni de pradă în comunele din zonă. Deși existau posturi de siguranță, străzile erau foarte nesigure, mai ales dacă tufele erau acoperite de frunziș, căci aici se ascundeau și atacau călătorii. Adunați în cete mai mari, coborau până în comune, de unde furau bani și alimente, prădau casele și le dădeau foc.

Fiecare bandă de hoți avea un conducător de care ascultau toți ceilalți. Erau înarmați cu săbii, carabine, pistoale și cuțite turcești, de multe ori cu ciocane, și nu se sfiau să ucidă. În zonele de câmpie, siguranța era mai mare, aici fiind mai frecvent furtul de animale. Administrația austriacă a luat măsuri aspre împotriva acestora: furtul unui animal a cărui valoare depășea cinci florini se pedepsea cu moartea, iar pentru furturi mai mici pedeapsa era de cel puțin trei ani de muncă silnică în fortul din Timișoara.

  Datini religioase și populare

Popor creștin de rit ortodox, românii erau legați din cele mai vechi timpuri de datinile lor religioase, cele mai mari sărbători fiind, conform lui Griselini, Bunavestire, Nașterea și Învierea Domnului și Ziua Morților, celebrată în a doua zi de Paști. În zilele respective ei obișnuiau să danseze în curtea bisericii și să mănânce împreună bucatele aduse de acasă.

Datinile populare s-au păstrat până târziu, în anii interbelici, când duminica și în zilele de sărbătoare, țăranii români se adunau în curtea bisericii sau în fața primăriei, iar iarna la casa națională, unde petreceau cu muzică și jocuri populare. Corurile și fanfara au contribuit mult la păstrarea limbii și a datinilor populare locale, Banatul remarcându-se prin scrierile dialectale derivate din graiul popular. Casa națională a jucat, de asemenea, un important rol cultural, în cadrul acesteia fiind organizate, pe lângă muzică și dansuri, cercuri de citire sau reprezentații teatrale.

Sursa: pressalert.ro