În 1945, Tito îi cerea lui Stalin Timișoara și Reșița!

Feb 06, 2016

După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, situația geopolitică în Europa de sud-est era foarte complexă. A fost un moment de maximă instabilitate, în care regimurile politice și frontierele de stat ale țărilor din regiune au suferit importante și dramatice modificări.

Statele învingătoare în război emiteau pretenții, de multe ori nejustificate, asupra unor importante teritorii aparținând vecinilor lor, iar cortegiul revendicărilor amenința să transforme întreaga politică est-europeană într-un joc de domino. În acest sens, un adevărat campion al revendicărilor a fost regimul comunistului Josip Broz Tito, care tocmai era pe cale de a se instala la putere în Iugoslavia pentru o perioadă îndelungată. (1)

Regimul comunist al lui Tito, mimând o supunere oarbă față de Stalin și de Uniunea Sovietică, factorul principal de putere în zonă în acel moment, încercă să își asigure o substanțială lărgire a granițelor în dauna aproape a tuturor vecinilor, inclusiv a unora, ca România, cu care popoarele iugoslave trăiseră în bună înțelegere până atunci. (2)

Astfel, regimul titoist urmărea să ocupe Istria și Trieste de la Italia (reușind în cea mai mare măsură), Carintia de la Austria, Macedonia de la Bulgaria, Epirul și Tesalia de la Grecia și intenționa să anexeze întreaga Albanie, care urma să se contopească cu Kosovo într-o republică albaneză în cadrul noii federații comuniste. (3)

Harta etnică a Banatului istoric la 1919

Față de România, conducerea iugoslavă se arăta tot mai interesată de Banat, unde locuia și o minoritate sârbo-croată. Documentul prezentat în acest sens în publicația amintită este edificator și în același timp de maxim interes pentru cunoașterea negocierilor de culise care se purtau intens în perioada amintită. Este vorba de vizita la Moscova, la începutul lunii ianuarie 1945, a unei delegații oficiale iugoslave conduse de Andrija Hebrang, trimisul special al lui Tito.

El s-a întâlnit cu Stalin la 8 ianuarie, iar stenograma discuției a fost descoperită în arhivele moscovite de către istoricul Åžerban Voicu, originar din Caransebeș, care a utilizat-o într-o lucrare intitulată provizoriu “Instaurarea regimurilor comuniste în Europa răsăriteană 1945-1950″, care, după informațiile noastre, nu a fost încă publicată. Cu atât mai important devine documentul acesta, făcut cunoscut istoricilor prin intermediul săptămânalului timișorean amintit la început. Pe scurt, conform așteptărilor, Hebrang a emis în numele guvernului său pretenții la zone din Ungaria (Pecs și Baja), Austria (Carintia), Italia (Istria cu Trieste, Pola și Fiume).

Åžerban Voicu menționa în continuare: “În privința României, Hebrang a vorbit despre necesitatea de a incorpora Iugoslaviei anumite zone din regiunea Timișoara, incluzând orașul Timișoara: există acolo un județ cu o populație exclusiv sârbească, în timp ce orașul avea o populație preponderent germană, astfel că putea fi, de asemenea, incorporat la Iugoslavia.” (4) Logica tipică de putere învingătoare, fără a ține seama de realitatea de pe teren! Județul Timiș-Torontal, deși locuit de numeroase etnii, nu avea nici pe departe o “populație exclusiv sârbească”, cum pretindea delegatul iugoslav. Sârbii reprezentau abia a patra naționalitate a județului, după români, germani și maghiari.

La fel, orașul Timișoara nu era în niciun caz preponderent german, nicio etnie de acolo nedeținând majoritatea absolută. Conform recensământului efectuat în 1930, germanii erau într-adevar pe primul loc între naționalitățile orașului, dar numai cu 32%, fiind urmați de maghiari (31%), români (24%), evrei (7%) și sârbi (2%).(5)

Prin urmare, argumentele cu care iugoslavii își motivau pretențiile în fața conducerii sovietice erau foarte subrede. Stalin, ale cărui trupe țineau România sub ocupație de mai bine de patru luni în acel moment, era mult mai bine informat asupra situației de acolo decât sperase Hebrang. De aceea, conform notei sovietice de conversație, răspunsul lui a fost categoric: Stalin “a întrebat dacă se tipărise ceva în presă despre această problemă și, auzind un răspuns negativ, a observat că era necesar ca populația acelei regiuni, sârbii înșiși, să ridice problema incorporării lor la Iugoslavia. Totuși, în general, această problemă ar putea fi inclusă pe agenda viitoarei Conferințe de pace, dar, dacă dumneavoastră veți ridica această problemă ca atare, trebuie să aveți și anumite argumente.” (6)

De unde se vede că liderii sovietici cunosteau foarte bine în acel moment faptul că revendicările iugoslave erau lipsite de orice bază.

Fără a se descuraja, Hebrang a abordat problema următoare, foarte asemănătoare cu prima. El a ridicat chestiunea unor schimbări de frontieră în zona Reșiței. În această problemă, el a explicat că în acel oraș, situat pe teritoriul românesc la numai 20 km de frontiera cu Iugoslavia, existau fabrici de fier și oțel. “Dacă se va dovedi imposibil de incorporat Reșița la Iugoslavia, spunea Hebrang, atunci ar fi extrem de important pentru Iugoslavia să obțină fier de la acele fabrici în alt mod.”

Aici măcar nu se mai aducea în discuție așa-zisul argument etnic, ci doar cel economic. Însă nici aceasta a doua solicitare nu a avut mai mulți sorți de izbândă. Mirat de amploarea revendicărilor iugoslave, Stalin i-a răspuns lui Hebrang: “Dacă se va întâmpla asta, atunci veți fi la cuțite cu România și Ungaria și veți avea de luptat cu lumea întreagă; o astfel de situație ar fi absurdă.” (7) Referirea la Ungaria era făcută în legătură cu zona industrială Pacs-Baja. Stalin dădea clar de înțeles că “lumea întreagă”, incluzând deci și Uniunea Sovietică, se va opune acestor pretenții absurde.

Andrija Hebrang

Înțelegând că ambițiile teritoriale ale conducerii iugoslave puteau crea dificultăți chiar și Uniunii Sovietice, “tovarășul Stalin (se arăta în nota sovietică de conversație) și-a exprimat părerea că ar fi de dorit ca, înainte de a lua decizii importante, (conducerea iugoslavă) să se informeze despre opinia noastră, pentru că altminteri putem să ne găsim într-o poziție îngrozitoare.” (8) Era tocmai ceea ce sesizaseră și istoricii de mai târziu: faptul că regimul lui Tito încerca să acționeze pe cont propriu, fără să consulte guvernul sovietic, iar puterile occidentale îl suspectau pe acesta din urmă că ar fi în spatele pretențiilor iugoslave. (9)

Abia după ruptura sovieto-iugoslavă din 1948 au ieșit la suprafață gravele divergente care existau între cele două puteri comuniste. Trebuie menționat faptul că, în momentul discuțiilor din 8 ianuarie 1945, România încă nu avea un guvern comunist, prim-ministru fiind în acea perioadă generalul Nicolae Rădescu. Deși regimul comunist iugoslav era mult mai apropiat din punct de vedere ideologic celui sovietic, totuși acesta nu a avut câștig de cauză. România se afla deja sub ocupația Armatei Roșii, iar prin acordurile secrete cu puterile occidentale, Stalin avea cel mai important cuvânt de spus în afacerile sale interne și externe. În scurt timp, la 6 martie 1945, sovieticii impuneau în mod direct guvernul procomunist al lui Petru Groza, iar țara noastră intra în sfera lor de influență pentru 45 de ani. În acest mod se explică interesul lui Stalin ca teritoriul României să rămână intact, deoarece ea se afla oricum sub controlul său total. De aceea, cum am mai arătat, el a renunțat la plănuita anexare a Moldovei și a susținut, spre deosebire de Marea Britanie, restituirea întregului teritoriu de nord al Transilvaniei către România. (10)

Totuși, guvernul iugoslav nu s-a dat ușor bătut. El a reținut din răspunsul lui Stalin către Hebrang faptul că “era necesar ca populația acelei regiuni, sârbii înșiși, să ridice problema incorporării lor la Iugoslavia.” În acest scop, Frontul Antifascist Slav din România, aflat sub conducerea comuniștilor sârbi, a convocat la Timișoara un congres pentru ziua de 8 mai 1945, când urma să se solicite în mod oficial “unirea” Banatului cu Iugoslavia, ca expresie a voinței întregii populații a regiunii! Prinzând însă de veste, autoritățile române au solicitat Înaltului Comandament Sovietic din București interzicerea acestui congres, fapt ce s-a și petrecut, deși delegații din Iugoslavia își făcuseră deja apariția la Timișoara. Tot atunci, sovieticii au dizolvat Frontul Antifascist Slav ca organizație politică, înlocuindu-l doar cu una culturală. (11) Atitudinea sovieticilor s-a dovedit a fi consecventă în fața pretențiilor iugoslave.

Mai târziu, după ruptura dintre Stalin și Tito, ambasada română de la Belgrad făcea referiri la situația dificilă a populației românești din Iugoslavia. Este cazul unui raport al ambasadorului Teodor Rudenco din 1949 despre răul tratament al românilor de pe valea Timocului, situație care avea să se mențină mult timp. (12) Astfel, problema bănățeană a agitat și ea spiritele în primii ani postbelici. Totuși, ea nu a înrăutățit în mod decisiv raporturile româno-iugoslave, marcate și ele de evoluțiile cu totul inedite din politica est-europeană din acel timp. După reluarea relațiilor normale, în anii 1954-1955, cele două state au renunțat la pretențiile teritoriale reciproce și între ele a domnit o atmosferă de bună vecinătate până în momentul prăbușirii regimurilor comuniste.

  Mircea Rusnac

Note: 1 Costin Badoiu, Tito voia sa anexeze la  intreg Banatul, in Focus Vest, Timisoara, an. VII, nr. 27 (297) din 8-14 iulie 2005. 2 Mircea Rusnac, Procesul intentat liderilor sarbi “titoisti” (1950) si implicatiile sale, in Analele Banatului, Arheologie-Istorie, V, Timisoara, 1997, p. 387.Iugoslavia 3 Milovan Djilas, Intalniri cu Stalin, Craiova, f.a., p. 93. 4 Costin Badoiu, op. cit. 5 http://ro.wikipedia.org/wiki/Timișoara 6 Costin Badoiu, op. cit. 7 Ibidem. 8 Ibidem. 9 André Fontaine, Istoria razboiului rece, vol. II, Bucuresti, 1992, p. 128. 10 Mircea Rusnac, op. cit., p. 387. 11 Ibidem. 12 Florin Constantiniu, Adrian Pop, Schisma rosie. Romania si declansarea conflictului sovieto-iugoslav (1948-1950), Bucuresti, 2007, passim.