Amintiri despre Banca ”Luceafărul” din Vârșeț

Feb 18, 2016

Transferând Casa de Presă și Editură „Libertatea” din Vârșeț la Panciova, împreună cu o mare parte dintre lucrătorii ei, iar apoi, cu timpul, o parte și la Novi Sad, intelectualitatea minorității noastre era divizată în trei părți.

Domnul Tiberie Petcu, despre clădirea fostului sediul al Băncii „Luceafărul” din Vârșeț, ne-a mărturisit următoarele: Îmi amintesc, din fragedă copilărie de această impozantă clădire și de statuia țărăncuței care predomina, drept simbol al românității. Fiind tânăr și având alte preocupări tinerești, nu m-a înteresat mult și nu am știut multe despre Banca „Luceafărul”. Angajându-mă, după război, la postul de director contabil al CPE „Libertatea” care și-a desfășurat activitatea în clădirea respectivă, am aflat, din documentele clădirii care erau la mine, cine a construit această casă și când.

Eu azi, nu îmi mai pot amintii de aceste detalii. Știu că mult timp contabil la Banca „Luceafărul” a fost tatăl lui Vasko Popa iar domnul dr. Butoarcă era directorul acestei Băncii. Banca „Luceafărul” era fondată de acționari. Nu erau mulți la număr, nu știu precis, iar marea majoritate dintre ei erau preoți, aceștia fiind pe timpurile acelea și cei mai înstăriți oameni. Un lucru bun era că de la  în¬ceputul activității băncii „Luceafărul”, se purta o politică proromânească. Banca a dat foarte multe credite țăranilor români. Vezi, pe de o parte banca era fondată de foarte puțini acționari iar pe de cealaltă ea avea un fond mare de bani cu care credita și lucra normal. Se pune întrebarea de unde fondul acela de bani? Se presupune că Banca „Luceafărul” a primit capital valoros din România, capital cu care banca a lucrat. Acest capital, cred eu, a și fost un motiv de ceartă între acționarii băncii.

În perioada interbelică  s-a înființat liceul (1933) în această clădire, și cu înființarea lui, s-au deschis și două internate – cel de băieți în clădirea „Luceafărul” iar căminul de fete era în altă clădire, vizavi de fosta baie publică. Toate activitățile mai importante ale româ¬nilor, în perioada interbelică, în mare, se desfășurau în această clădire.

Și în timpul celui de al doilea război mondial, această clădire era sub patronatul românilor în incinta ei funcționând  școala românească. Pe timpul războiului multe clădiri erau ocupate, așa că noi românii școala am continuat-o în clădirea „Luceafărul”. Nu știu precis cine a coborât statuia țărăncuței, ea fiind înlăturată în timpul războiului. Se povestea că s-a coborât cu pretextul de a fi salvată. Nu știu de soarta ei azi.

După eliberare, clădirea și pe mai departe era sub patronatul românilor, acolo desfășurându-și activitatea Casa de Editură „Bratstvo i jedinstvo”, o editură centralizată pentru toate minoritățile, care repede s-a desființat, înființându-se apoi Casa de Editură „Libertatea” care a devenit una din cele mai tari Case de editură ale minoritarilor, având tipografie, ziaristică, editură (la început cel mai mult s-a ocupat cu tipărirea manualelor și cărților școlare), administrația a lucrat pentru toate despărțămintele, librării (5 librării – 2 la Vârșeț, la Torac, Uzdin și Alibunar). Înseamnă, tot ce a fost românesc a fost concentrat în clădirea respectivă.

O mică paranteză, Ziarul „Nădejdea”, la început, nu s-a tipărit în această clădire ci în altă parte a orașului. Redacția „Nădejdii” a fost alcătuită din 2-3 oameni (proprietari/ziariști), din doi ucenici (Cacovan și Alexandru) și o mașină de tipărit. După naționalizare, când s-au adunat și mașinile altor tipografii din oraș, mai ales de la tipografia „Alba”, (proprietarul probabil a fost ungur, a activat și după război la tipografia „Libertatea” ca conducător tehnic), și cu cele două ale „Libertății”, toate aducându-se în clădirea fostei bănci, „Nădejdea” s-a tipărit la „Luceafărul”.

Director comercialist la CPE „Libertatea” am fost până în 1955, apoi am placat de aici la ordin, așa cum am și venit. Toate documentele casei și toată administrarea o purtam eu. Nu știu ce m-a decis, de multe momente nu îmi pot aduce aminte, presupun de frica să nu dispară, exista o astfel de atmosferă, așa că toate documentele legate de clădire, după plecare, le-am luat cu mine.

Fostul director după plecarea mea, dl Nicolae Luca a auzit de aceste documente și a aflat că sunt la mine. Între¬timp, deja s-au dus tratative de transfer al „Libertății” la Panciova și el mi-a cerut documentele. Am primit multe amenințări și până la urmă am cedat și am predat documentația curierei care a venit după ele.

În anul 1960 când s-a lichidat cercul Vârșeț, atunci trebuia să se facă schimbul de case – casa „Luceafărul” cu o casă la Panciova. Puterea economică, legislativă și culturală  s-a transferat la Panciova. Această decizie a fost o politică de discriminare a minorității noastre pentru că în acest fel au distrus centrul românismului în Vârșeț având în vedere că pe timpul acela CPE „Libertatea” și tot ce o înconjura era un centru puternic. „Libertatea” avea mulți colplotori care aveau legături strânse cu țărănimea din aproape toate satele românești iar ziaristul „Libertății” era apreciat ori unde apărea. Transferând Casa de Presă și Editură „Libertatea” din Vârșeț la Panciova, împreună cu o mare parte dintre lucrătorii ei, iar apoi, cu timpul, o parte și la Novi Sad, intelectualitatea minorității noastre era divizată în trei părți. Înseamnă, dintr-un centru tare economic, politic și cultural care a existat la Vârșeț, el s-a spart în trei centre care azi se ceartă între ele ca și țiganii. Aceasta s-a făcut intenționat din partea Guvernului sârb, împuternicindu-l pe dl Ćapajev, secretar de partid, să execute aceasta. Nu pot spune, s-a opus o oarecare rezistență împotriva mutării sediului “Libertății” la Panciova, însă nu s-a putut face nimic, decizia era clară.

Ce să mai spun, și noi românii am făcut greșeli, însă ferm spun că Guvernul sârb de atunci intenționat a spart centrul nostru cultural și economic, care era pe atunci tare și homogen și desigur deranja.

A consemnat Marin Gașpăr

Foto: Banca ”Luceafărul” din Vârșeț, anii `30 ai secolului trecut