Unde s-au măritat fetele din Râtișor în urmă cu 200 de ani

Feb 18, 2016

În căutarea şi identificarea unora dintre îndepărtaţii predecesori, am poposit la Biserica Albă, unde se găseşte Arhiva istorică. La cererea mea, mi s-a pus la dispoziţie Protocolul cununaţilor din Râtişor – exemplarul cel mai vechi, din perioada 1794 – 1824.

Acest document iniţial a fost un caiet maculator, cu dimensiunile 38 x 24 cm, având 122 de pagini, pe care ulterior s-au tras câteva linii orizontale şi verticale, formându-se astfel rubricile, în care, cronologic, preotul a consemnat toate căsătoriile încheiate la Biserica Ortodoxă din satul respectiv. Pe parcursul întregii acelei perioade de 30 de ani, textele consemnate au fost scrise în limba română, cu litere chirilice – o variantă puţin modificată şi, după părerea mea, nestandardizată, a alfabetului limbii slavone vechi.

Se mai poate menţiona că denumirea documentului (Protocolul cununaţilor), pe paginile din interiorul acestuia, a fost tradusă de către preot drept „Scrisoarea cununaţilor“. În vremea aceea, cele mai multe căsătorii la Râtişor leau încheiat parohii satului Jivoin Ianoşevici şi Gheorghi Popovici, dar mai apar şi Damian Popovici, Costan Ianoşevici, Cuzman Ianoşevici, Gheorghi Luchici...

Fiecare caz de cununie consemnat în Protocol este introdus întro formă stabilită de Episcopie şi conţine un minim de date considerate ca fiind cele mai necesare în acea vreme, pe care, pentru a le înţelege ca atare, le vom reda întrun exemplu cât se poate de asemănător cu originalul: Din timp în timp, cam o dată pe an, Protocolul a fost controlat de către protoprezbiterul din Vârşeţ, care a menţionat acest lucru în limba slavonă veche. În anul 1794 controlul a fost efectuat de către însuşi Episcopul de Vârşeţ, Iosif Ioanovici Şacabenta. Spre deosebire de celelalte cazuri de control, în anul 1824, superiorul ierarh, care a semnat cu numele Aleksici, fără săşi menţioneze funcţia, constată în limba română că administratorul Luchici din Râtişor na făcut înscrierile conform regulilor stabilite şi porunceşte ca pe viitor acestea să se respecte întocmai.

După cum se vede din exemplul de mai sus, în înscrisul de cununie nu au fost trecute unele detalii pe care acum le considerăm importante pentru identificarea mai complexă sau indubitabilă a persoanelor, precum: numele tatălui mirelui, vârsta fiecăruia dintre soţi, numărul casei unde stau, eventual meseria, date care treptat au fost introduse în documentele de acest fel care sau înfăptuit în deceniile următoare.

Având în vedere faptul ca în urmă cu două secole căsătoriile sau încheiat de regulă în localitatea de domiciliu a miresei, din documentul pe care l-am cercetat în întregime, putem să ne formăm o imagine destul de clară despre locul unde sau măritat felele din Râtişor în ultimii ani ai secolului XVIII şi primul sfert al secolului XIX. Pe vremea aceea, Râtişorul avea în jur de 1500 de locuitori, dintre care, categorizaţi după religie, doar 2 catolici şi 4 evrei, enorma majoritate formând-o ortodocşii (români).

Aspect din Râtișor

Din totalitatea de 414 cununii înregistrate (subliniem faptul că pe atunci toate cuplurile au fost cununate), după cum este şi logic, cele mai multe fete, 239, sau 57,7% sau căsătorit în satul natal. Urmează satele cu un număr, să zicem, mare, de nurori din Râtişor,  Vlaicovăţul cu 52, (12,5%) şi Nicolinţul cu 28, (6,76 %), iar apoi, marea surpriză – IASENOVA (Isânova), unde sau măritat 23 de rătişene, adică 5,5%.

Mai departe se situează satele cu un număr mediu de mirese venite din Râ tişor: Grebenaţul – 15, Voivodinţul – 11, Coşteiul – 9, Mesiciul – 6, şi Iabuca – 5, iar la urmă, localităţile cu cele mai puţine cazuri, procentual având sub 1% – Alibunarul şi Sălciţa cu câte 4 nurori, Oreşaţul – 3, Mărghita, Petrovasâla, Doloave, Zăgaiţa, Vărădia şi Sân Ianăş – câte 2, iar câte o singură fată din Râtişor sa dus la Seleuş, Vârşeţ, Marcovăţ, Oraviţa, şi, de asemenea, surpriza – STRAJA. (În 7 cazuri, din cauza manuscrisului ilizibil nam reuşit să descifrez denumirea satului mirelui.) Dintre localităţile sudbănăţene mai apropiate, cu populație românească, nici o fată din Râtişor nu sa măritat la Sâmiai, Satu Nou, Deliblata, etc. De asemenea, niciuna nu sa dus în satele sârbeşti, indiferent că au fost situate la doar câţiva km. distanţă, precum: Ulmu, Izbişte, Păuliş, Potpornea, Parta, Subotiţa, Dupleaia, doar două la Zăgaiţa.

Din datele prezentate, putem trage concluzia că enorma majoritate a fetelor (românce) din Râtişor sa măritat în satele româneşti. De la această regulă se impugn cele câteva excepţii interesante, care trebuie commentate mai îndeaproape: Straja, Ulmu şi Iasenova. La Straja s-a măritat doar o fată, ceea ce este uimitor de puţin în comparative cu satele de la aceeaşi depărtare, precum Grebenaţul, Voivodinţul, Coşteiul, eventual Mesiciul şi Iabuca, acestea două fiind mult mai sărace economic.

Explicaţia constă în faptul că românii de la Straja sunt de origine olteană, ceea ce a prezentat o piedică importantă la încheierea căsătoriilor cu românii bănăţeni. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Sâmiai şi Satu-Nou, tot cu populaţie originară din Oltenia. Ulmu este un caz aparte. Acolo a trăit şi o colonie numeroasă de ţigani veniţi din Oltenia, care şi acum vorbesc limba română, însă, după cum se vede, nu a existat niciun caz de încuscrire cu românii de la Râtişor.

Când este vorba de Iasenova, sat considerat sârbesc, evident că acesta a avut şi un procent însemnat de români bănăţeni, procent care sa împrospătat mereu cu românce din Râtişor (cu toate probabilităţile şi din alte sate româneşti din jur, despre care deocamdată nu avem date concrete). Băieţii de la Iasenova cu care sau măritat fetele din Râtişor purtau următoarele nume de familie: Basaraba, Cacina, Ioţcov, Ianoşevici (poate înrudiţi cu preoţii din Râtişor), Dragan, Chitia, Giurin, Ursulov, Florica, Romelici, Raduţ..., nume dintre care unele ne vorbesc de apartenenţa naţională a mirilor.

Pe parcurs, românii din Iasenova aproape că au dispărut prin asimilarea spontană cu locuitorii majoritari. Astfel, un secol mai târziu, la recensământul din 1921, la Iasenova au fost înregistraţi 2111 de locuitori, dintre care 22 de români, adică doar ceva peste 1%. Identic este şi procentajul de la recensământul din 2002, când au fost evidenţiaţi 15 români din totalul de 1446 locuitori. Argumentul că Iasenova în urmă cu 2oo de ani a fost un sat cu o populaţie înstărită, ceea ce ar fi putut atrage fetele din Râtişor, nu este deajuns de convingător, deoarece tot atât de înstărite au fost şi mult mai apropiatele sate ca distanţă, Izbişte şi Ulmu, ambele având şi puţini români, cel mai posibil bănăţeni (?), dar acolo nu sa măritat chiar nicio fată din Râtişor.

Colegul meu, avocat de meserie, de origine din Râtişor, îşi aduce aminte de când era copil că babele, în poveştile lor despre familie, mult mai des aminteau Iasenova, decât Grebenaţul, de exemplu. Evident că n-au făcut-o întâmplător.

La Râtişor a mai fost o vorbă – „în satele (sărace) de la Codru nici mâţu să nu ţ-il dai, dar nu fata“. Şi totuşi, această aversiune faţă de sărăcia din satele cele mai apropiate de Codru (Iabuca, Mesici, Sălciţa, Marcovăţ), unde pe vremea aceea s-au dus în total 16 nurori, nu sa respectat aproape deloc, în comparaţie cu cazurile specifice – Straja, Sâmiai, Ulmu, etc.

Eu, iebucean de la Codru, am două linii de predecesori din Râtişor – Piţigane şi Voina.

Gheorghe Novac

Almanah ”Libertatea” 2012