Banatul, pământul făgăduinței în Imperiul Austro-Ungar

Mar 21, 2016

E greu de presupus cum ar fi arătat Banatul dacă, în 1716, nu ar fi existat eliberarea de sub ocupaţia otomană de către trupele austriece conduse de Eugeniu de Savoya. Cum la fel de greu este să ne imaginăm cum ar fi arătat dacă după Primul Război Mondial nu ar fi fost cedat României. Cert este că administraţiile austro-ungare au lăsat o moştenire fabuloasă.

Să începem cu recucerirera din 1716. Cetatea Timişoara şi Banatul au intrat într-o nouă eră, de civilizaţie superioară, bazată pe principii occidentale şi o rapidă dezvoltare. Administraţia habsburgică a reuşit să introducă ordinea şi disciplina în Banat, iar această influenţă germană se mai resimte şi astăzi.

Austriecii au găsit o provincie mult înapoiată, cu puţini locuitorilor, prea redus pentru a se putea încerca modernizarea ei. Pe de altă parte era un ţinut neprietenos, sălbatic şi mlaştinos. Pentru dezvoltare era nevoie de industrie.

„Anul 1721 a marcat începutul colonizării germane, ei fiind scutiţi de orice obligaţii feudale. Primul val de colonişti nu a dat rezultatele aşteptate, însă, până la urmă, mişcarea de colonizare germană s-a dovedit un succes”, susţine istoricul Tiberiu Schatteles.

După cucerirea Banatului, a început, treptat reconstrucţia Timişoarei şi a celorlalte localităţi. Practic, s-a trecut la sistematizarea oraşelor de la zero, după regulile din Europa centrală. Repopularea nu a fost uşoară datorită întinderii mlaştinilor. Preţul în vieţi, plătit de nou-veniţi, era îngrozitor. Totuşi, autorităţile insistau să colonizeze toată zona depopulată, inclusiv mlaştinile infestate.

„Numele de şvabi dat acestor colonişti este cel al landului german din care proveneau majoritatea lor. Dar veneau şi din Alsacia, Lorena şi chiar Luxemburg, din zone aflate pe cursul central al Dunării şi al Rinului, ca şi din Austria. Erau printre ei spanioli, francezi, italieni, dar şi bulgari catolici”, mai spune Schatteles. Dotarea acestei zone extrem de sărace şi înapoiate cu tot ceea ce era necesar unei incipiente societăţi agrare de colonişti. Crearea unei industrii manufacturiere a fost de la început o precupare centrală a administraţiei austriece. Atât armata, cât şi populaţia trebuiau aprovizionate cu cele necesare, fără a se recurge la importuri. Deci trebuiau înfiinţate fabrici. Era o necesitate economică.

„Prima intenţie era de a dota această zonă extrem de săracă şi înapoiată cu tot ceea ce era necesar unei incipiente societăţi agrare de colonişti. Asta însemna o reţea comercială, capabilă să aducă în Banat toate bunurile necesare, uneori chiar din ţări îndepărtate. Produsele noilor agricultori şi ale diverselor exploataţii trebuia să aprovizioneze imperiul şi să se constituie în mărfuri pentru comerţul în dezvoltare de pe coastra Adriaticii. În primii ani ai stăpânirii habsburgice comerţul trebuia să satisfacă nevoile unei populaţii în continuă creştere şi să ridice la nivelul filosofiei economice imperiale”, arată Tiberiu Schatteles.

Prima fabrică avea să fie cea de bere – semn că eliberatorii erau însetaţi, a urmat cea a textilelor.

„Un aspect specific dezvoltării economice a oraşului este faptul că el a trecut prin revoluţia industrială a secolului al XVIII-lea pornind de la zero. Cu alte cuvinte, oraşul nu a avut o istorie a dezvoltării breslelor, care ar fi putut genera o clasă a burgheziei, din care ar fi putut proveni purtători ai revoluţiei industriale. Asta explică absenţa unei rezistenţe efective a breslelor, ceea ce a permis o industrializare mai rapidă. Industria nou-dezvoltată în Banat, şi mai ales în Timişoara, a avut de la început un stat care erea apt să promoveze progresul în producţia de calitate. În acelaşi timp, frumoasele oraşe saxone din Transilvania, odată prospere, care se mândreau cu bresle puternice, intrau într-un declin al competitivităţii lor economice”, a mai spus Schatteles. Împăraţii austiecii au fost fermi când venea vorba de orientare, regiunea trebuia să fie cât de german şi de catolic posibil.

Banat în Tabula Hungariae

Odată cu începerea administraţiei maghiare, din 1778, a adus vremuri relativ bune pentru negermanii din Banat. Josef II e considerat monarh luminat el fiind cel care a emis „Edictul de toleranţă”, din 1782. Evreii din Timişoara au primit acceptul să fie liberi şi să se stabilească în oraş, iar numărul lor a crescut semnificativ. Provincia a fost cucerit de o putere catolică condusă de o elită vorbitoare de germană, însă întreaga industrie se afla în mâinile evreilor.

"Retragerea, cel puţin parială a administraţiei austriece după 1780, şi reîntoarcerea administraţiei maghiare a însemnat perioade ceva mai bune pentru alte naţionalităţi", a continuat Schatteles. Administraţia maghiară a fost întreruptă în 1849, după înfrângerea revoluţiei ungurilor, însă Banatul revine Regatului Ungariei în 1867 – după întemeiera monarhiei duale, până după primul Război Mondial. Creşterea industrială s-a accelerat, s-a creat fundamentul pentru dezvoltarea urbană modernă şi rapidă, ceea ce a dus la o schimbare a imaginii oraşului. Au fost construite noi şi pompoase clădiri în perisajul oraşului.

„Noii capitalişti şi noii oameni de afaceri, care prosperau sub liberalismul acelei perioade, au dezvoltat modelul lor de lux imobiliar, după ceea ce ei au perceput ca o reflectare a modernizării Budapestei şi Vienei. Necesităţile clasei muncitoreşti, din ce în ce mai numeroase, erau satisfăcute prin construirea unor colonii muncitoreşti, iar pentru clasa socială de mijloc era disponibilă o reţea nouă, modernă, bine deservită de apartamente de închiriat, creată de antreprenori dinamici, pentru necesităţile acstei clase”, a declarat Tiberiu Schatteles. Dezvoltarea a dus la instalarea, în 1884, a primului sistem, de pe continent, de iluminare electrică a străzilor. A început construirea de străzi şi bulevarde, ca o imitaţie a Ringului din Viena şi a Korutului din Budapesta. Dezvoltarea a început în 1870 şi nu era terminată la izbucnirea Primului Război Mondial. Rezultatul: aspectul oraşului a fost complet schimbat. A luat numele de Mica Vienă. Arhitectura era cea de ultimă modă, incluzând secesionul vienez şi cel unguresc.

Amestecul etnic rezultat din jocul istoriei a fost uluitor: la 1918, cea mai mare comunitate era cea germană, urmată de maghiari, români, evrei, sârbi şi multe alte comunităţi mai mici, precum bulgari, slovaci, croaţi, cehi, sloveni, polonezi etc. Sunt 29 de etnii şi 17 culte religioase trăiesc în armonie şi înţelegere.

Timişoara este cel mai progresist oraş. O dovedesc zecile de premiere şi inovaţii tehnologice create de specialişti în diverse domenii, de-alungul timpului. Timişoara a fost primul oraş din Europa cu străzile iluminate electric (1884) şi tot aici a circulat primul tramvai electric din România (1899).

Este oraşul cu cea mai întinsă arie protejată de monumente istorice din România: peste 14.000 de clădiri în cele şase cartiere vechi: Iosefin, Elisabetin, Fabric, Fratelia, Mehala şi Freidorf. Patrimoniul formează un spaţiu unic, care găzduieşte o moştenire arhitecturală impresionantă, a diferitelor comunităţi etnice care şi-au lăsat amprenta culturală aici.

Alte premiere semnificative sunt apariţia primului ziar de pe actualul teritoriu al României (1771), prima bibliotecă publică de împrumut cu sală de lectură din Imperiul Austriac (1815), Johann Strauss fiul a concertat aici, pentru prima oară în afara Vienei (1847).

Timişoara a moştenit numele de oraşul florilor şi al parcurilor. Spaţiile verzi ce se întind de-a lungul canalului Bega şi în toate zonele oraşului dau un farmec aparte oraşului.

“Deşi aflat – din nou – la o margine de imperiu, Banatul începe să fie perceput nu ca un capăt de lume, nu ca o “Terra incognita” barbară, ci, treptat, ca un Pământ al Făgăduinţei, o “Terra Nova”, Mica Americă, ba chiar ca un Eldorado. Evident, aceste sintagme idealizează şi chiar idilizează un ţinut de a cărui sălbăticie şi inospitalitate îşi aduc aminte doar primii călători şi colonişti. Nu e mai puţin adevărat însă că, de atunci până azi, Banatul a devenit ţinta a sute de mii de oameni porniţi de la casele lor în căutarea bunăstării, cu un gust al riscului şi chiar al aventurii spre un ţinut îndepărtat şi necunoscut, chiar dacă nu aurul era principala sa bogăţie. Aşa s-au întâlnit de-a lungul timpului, au coabitat, s-au recunoscut şi acceptat, au comunicat şi au învăţat câte ceva unele de altele, au cooperat, iar uneori s-au solidarizat, peste 20 de etnii şi grupuri etnice (în configuraţii variabile de la o epocă la alta): români, sârbi, germani, maghiari, evrei, ţigani, slovaci, croaţi, bulgari, ucrainieni, polonezi, italieni, turci, tătari, cehi, greci, armeni, francezi, ruşi, arabi. 8 este numărul confesiunilor (ortodoxă, romano-catolică, greco-catolică, luteran-evanghelică, reformat-calvinistă, iudaică, neo-protestantă, islamică) în care aceste comunităţi s-au manifestat şi se manifestă religios, iar peste 20 numărul limbilor în care ele s-au exprimat şi se exprimă”, scrie Adriana Babeţi în volumul “Le Banat: un Eldorado aux confins”.

Numeroase popoare şi-au lăsat amprenta asupra imaginii de azi a oraşului de pe Bega, însă de departe cele mai mari influenţe sunt cele germane, maghiare, evreieşti şi sârbeşti, vizibile în toate aspectele, de la arhitectură şi până la artă.

Satele înfiinţate de coloniştii germani au încă o frumuseţe aparte, chiar dacă urmaşii celor care le-au înfiinţat au părăsit, în mare majoritate, aceste meleaguri. Dacă germanii au plecat, alte etnii şi-au păstrat atât locul, cât şi identitatea, şi în Banat este bine cunoscut faptul că Dudeştii Vechi sau Vinga sunt localităţi bulgăreşti, şi că în multe sate bănăţene din Caraş, aproape de Dunăre, predomină populaţia de origine sârbă.

Efectele acestei diversităţi a populaţiei sunt evidente la tot pasul, mai ales în vechile cartiere ale oraşului, în arhitectura clădirilor istorice, sau în cultură, Timişoara fiind singurul oraş european cu trei teatre de stat în trei limbi diferite – română, germană şi maghiară. Influenţa nenumăratelor popoare stabilite aici sunt cu atât mai vizibile în zonele rurale, unde se păstrează multe tradiţii care şi-au păstrat inclusiv denumirea originală, cum ar fi Kirchweih (Chirvaiul) sau Arderea Badnjakului. În plus, bucătăria bănăţeană indică influenţe germane clare, cel mai bun exemplu fiind "zupa".

Dezvoltarea Timişoarei în ultimii 200 de ani este legată tot de nume fără rezonanţe româneşti, însă familiare bănăţenilor. Johann Preyer a fost primarul oraşului la mijlocul secolului al XIX-lea şi este considerat întemeietorul oraşului modern. De numele lui sunt legate înfiinţarea în 1846 a Fabricii de tutun şi a primei case de economii din oraş sau introducerea gazului lampant pentru iluminat stradal, dar şi deschiderea primei biblioteci de împrumut din Imperiul Habsburgic. Károly Küttel l-a urmat pe Preyer la primărie şi, în ce e două mandate ale sale, a pavat străzie, a înfiinţat brigada de pompieri voluntari şi a introdus tramvaiul cu cai. Janos Török a fost primar al Timişoarei între 1876 şi 1885 şi a făcut ca oraşul să fie primul din Europa continentală cu străzile iluminate electric.

“În ultimul mileniu, cam odată la 150 - 200 de ani, populaţia Banatului s-a primenit, lucru foarte important şi benefic. E adevărat că nu s-a întâmplat ca acum 50 - 60 de ani, când plecarea în masă a evreilor şi apoi a germanilor a fost un fel de hemoragie, se poate spune că am pierdut inteligenţă atunci, pentru că mulţi evrei şi germani plecaţi din această zonă au ajuns personalităţi importante ale lumii, generali de armată, bancheri şi aşa mai departe. Şi din acest punct de vedere, al educţaiei, cei din această zonă aveau motive de mândrie, pentru că bănăţeanul învăţa să scrie şi să citească şi de la 1770 datorită habsburgilor, pe când în alte zone ale ţării, educaţia a devenit accesibilă marii mase a populaţiei abia după Cuza", a mai spus istoricul bănăţean Ioan Haţegan.

O altă influenţă a coloniştilor germani, mai exact a şvabilor, a dus la mândria locală a bănăţenilor, celebrul "Banatu-i fruncea" atrăgându-le mai degrabă localnicilor antipatii din restul ţării. "La bănăţeni, mândria este legată de familie şi de statornicie. Bănăţeanul are un simţ foarte dezvoltat al proprietăţii şi foarte puţini migrează din locurile de baştină. Până nu demult nu plecau nici de la sat la oraş, iar dacă îşi dădeau copii la şcoală în oraş, făceau tot posibilul ca după terminarea studiilor aceştia să revină acasă, pentru a avea grijă de pământ, de casă, pentru a duce tradiţia mai departe", a spus sociologul Marius Matichescu.

Stefan Both

Foto: Construcţia clădirii Palatului Culturii în Timișoara a început în 1871