De la dezmembrarea Iugoslaviei la bombardarea Serbiei, adevăratul motiv

Mar 24, 2016

Joi, 24 martie se împlinesc 17 ani de la declanșarea agresiunii NATO împotriva Serbiei. În bombardamentele Alianței Nord-Atlantice, care au durat 78 de zile, și-au pierdut viața între 759 și 4 mii de persoane. Pagubele materiale provocate de agresiunea NATO estimate de experți, sunt de aproximativ 30 miliarde dolari, însă în opinia publică se menționează 100 miliarde dolari.

---

1200 de avioane de vânătoare NATO împreună cu mii de rachete Tomahauk au atacat mii de ținte din întreaga Serbie. Au fost lovite pe rând: obiectivele militare apoi infrastructura și obiectivele civile. Au fost uciși 2200 de civili nevinovați. Peste 200 de tone de combustibil nuclear au fost aruncate peste Serbia în urma bombardamentelor efectuate cu bombe cu uraniu sărăcit, unele zone din Serbia nefiind locuite nici în ziua de azi din cauza gradului ridicat al radioactivității. Timp de 78 de zile Serbia a fost bombardată de NATO.

Iugoslavia anilor ’70

În anii 1970 şi parţial şi 1980, Iugoslavia era "oaia neagră" a estului socialist, din cauza deschiderii spre occident, în special pentru oamenii de rând, libertatea de a circula în Europa şi de a munci acolo, deschiderea culturală şi parţial ideologică spre vest erau salutate de propagandiştii occidentali, dar privite, în realitate, ca o ameninţare la ideologia şi "modul de viaţă" occidentale. Cel mai mare pericol pentru "democraţii" capitalişti era exemplul pe care îl oferea Iugoslavia, adică a unui sistem mixt, cu o economie "relaxată", dar cu o conducere politică centralizată, care permitea decizii rapide şi aplicarea lor avându-se în vedere întreaga economie, pe termene mai lungi sau mai scurte, în funcţie de necesităţile societății.

Iugoslavia anilor ’80

În data de 4 mai 1980, Josip Bronz Tito, președintele Iugoslaviei, s-a stins la vârsta de 88 de ani. Deși se știa că Tito avea probleme de sănătate, moartea sa a șocat întreaga țară. Tito a fost un revoluționar iugoslav și om de stat. A fost secretarul general (ulterior președinte) al Ligii Comuniștilor din Iugoslavia (1939-1980) și a condus partizanii iugoslavi, mișcare gherilă iugoslavă în Al Doilea Război Mondial (1941-1945). După sfârșitul războiului, a devenit prim-ministru (1943-1963) și președinte al Republicii Socialiste Federative Iugoslavia. Din 1943 până la moartea sa în 1980, deținea gradul de Mareșal al Iugoslaviei, având funcția de comandant suprem al Armatei Populare Iugoslave (JNA).

După moartea sa, în 1980 a fost format un colectiv de conducere al Iugoslaviei având reprezentanți din toate cele 6 republici. La conducerea Guvernului Federal a venit Veselin Đuranović care a intrat în conflict cu unii din liderii republicilor care formau Iugoslavia. În anul 1984 Iugoslavia a organizat Jocurile olimpice de iarnă de la Sarajevo. Organizarea Jocurilor olimpice de iarnă a demonstrat continuitatea viziunii Tito-iste, aceea a frăției și unității între popoare.

Iugoslavia a devenit al doilea stat comunist care a organizat Jocurile olimpice de iarna după Uniunea Sovietică care le-a organizat în 1980. La sfârșitul anilor ’80, guvernul iugoslav sub conducerea prim-ministrului Ante Marković, încerca să transforme economia centralizată a Iugslaviei într-o economie de piață. Ante Marković a încercat să privatizeze anumite sectoare ale economiei, transformând Iugoslavia într-un stat federal democratic. Planurile sale au rămas neterminate din cauza începerii războaielor civile din anii ’90.

Iugoslavia – Economia post-Titoistă

În 1980, președintele Iosip Broz Tito a murit lăsând în urma lui o luptă aprigă pentru putere. Până în 1982, datoria Iugoslaviei atingea 20 de miliarde de dolari, încât ambasadorul american din Belgrad, Lauwrence Eagleburger, a înființat un grup numit „Prietenii Iugoslaviei” care au mijlocit „împrumuturi salvatoare” din partea Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale .

Dar în același an, FMI și Banca Mondială au stabilit termenii unui nou împrumut, numit „Structural Adjustement Programs” (SAPs), care a cedat în mâinile acestor Foruri economia țării, influențând multe decizii politice. Efectul SAPs-ului a fost acela de a conduce la haos economic și politic. Criza economică afecta stabilitatea politică, amenința, de asemenea, să agraveze tensiunile etnice.

În 1989, Slobodan Milošević a ajuns președintele Serbiei, cea mai mare și mai puternică republică iugoslavă. Tot în 1989, prim-ministrul iugoslav a călătorit în America pentru a se întâlni cu președintele SUA, George Bush, pentru a discuta posibilitatea acordării unui nou ajutor financiar. În 1990 a început derularea programului FMI/Banca Mondială, iar balanța cheltuielilor Iugoslaviei a înclinat spre minus. Ca rezultat, au fost abandonate programele sociale, moneda s-a devalorizat, salariile au rămas aceleași, dar prețurile au crescut. Reformele au alimentat tendințele secesioniste care se hrăneau atât de pe urma factorilor economici cât și a diviziunilor etnice, asigurând practic secesiunea de facto a republicii, culminând cu independența Croației și Sloveniei, în 1991.

În 1990, Serviciile Secrete Americane (CIA) au emis o notă estimativă în care preziceau dezmembrarea Iugoslaviei, războaie civile, arătând cu degetul spre Slobodan Milošević.

Slobodan Miloşevici – Ascensiunea unui lider

Slobodan Miloşevici a ajuns în aprilie 1987 în fruntea forțelor politice sârbe. Susținerile sale politice au fost catalogate de presa occidentala drept naționaliste, cu toate că socialismul și internaționalismul marcau ideologia sa.

Miloşevici a folosit perioada dintre 1988/1989 focalizându-și politica pe „Problema Kosovo”. Susținătorii săi au organizat demonstrații publice - așa numita „revoluție antibirocratică” - care a condus către demisia conducătorilor Vojvodinei (6 octombrie 1988), și Muntenegrului (10 ianuarie 1989). Azem Vllasi, liderul Ligii Comuniste din Kosovo, a fost arestat pentru incitarea la revolte a minerilor albanezi din Kosovo. În data de 8 mai 1989, Slobodan Miloşevici a fost ales președinte al Serbiei.

Iugoslavia la începutul anilor ’90

Colapsul Iugoslaviei a devenit inevitabil la începutul anului 1991, cu instituțiile federale într-un impas total între forțele pro și anti Miloşevici. În iunie 1991, Croația si Slovenia s-au separat de Federație, urmate de Republica Macedonia (septembrie 1991) și Bosnia și Herțegovina (martie 1992).

În 1991 izbucnește un conflict între Iugoslavia si Croația, când și aceasta își declară independența. Încetarea focului s-a înfăptuit în 1992. Cu toate acestea, Croația a continuat să efectueze operațiuni militare de mică amploare pana în 1995, participând activ și la războiul din Bosnia.

Germania a fost prima țară care a recunoscut independența Croației, exercitând presiuni, prin aceasta, și asupra altor țări. Acest lucru a condus la Războiul de 10 Zile din Slovenia, când armata iugoslavă a pătruns pe teritoriul acesteia, la sfârșitul lui iunie 1991. Armata Populară Iugoslavă (JNA) a căutat în zadar să prevină secesiunea Sloveniei prin folosirea forței; Războiul de Zece Zile din Slovenia s-a sfârșit printr-o înfrângere a forțelor federale.

În 1992 a început războiul din Bosnia, care a durat până în 1995. În 1990, Alija Izetbegovic, musulman fanatic și fost colaborator nazist, este ales președintele Bosniei. În 1992, Secretarul de Stat în administrația Bush este nimeni altul decât Lawrence Eagleburger, care l-a avertizat pe Miloşevici despre posibilitatea deteriorării relațiilor cu SUA, în urma acestor acțiuni. Acest avertisment a fost dat la un an de la trimiterea în Bosnia, la președintele Izetbegovic, a ambasadorului Warren Zimmerman, pentru a-l încuraja pe acesta să renunțe la orice înţelegere „care ar putea împiedica dezmembrarea Iugoslaviei”.

Războiul din Bosnia – Prima operațiune militară a NATO

În 1995, războiul interminabil dintre Croația și Bosnia a devenit o povară pentru Serbia. Țara a cunoscut o inflație puternică și o scădere dramatică a nivelului de trai, din cauza colapsului economic și a efectelor sancțiunilor internaționale. Miloşevici a crezut că poate forța croații și sârbii bosniaci să negocieze, dar au refuzat brutal liderii naționaliști. Drept răspuns, cu toate că înainte i-a sprijinit pe rebeli, a subliniat că de acum încolo sunt pe cont propriu. Războiul din Croația s-a încheiat în august 1995, când operațiunile armate întreprinse au răsturnat Republica Sârbă Krajina. Aproape toată populația de origine sârbă a fost alungată în cadrul acestui proces, aceasta refugiindu-se în Bosnia sau Serbia. O lună mai târziu, NATO a început prima sa operațiune militară de amploare: Operațiunea Forțele Eliberatoare. 15 state au participat cu 400 de aeronave la misiunile de bombardament care au făcut sute de victime în Republica Sârbă Krajina. Sârbii bosniaci au fost aduși în pragul colapsului militar de către forțele NATO, în urma operațiunilor aeriene și ofensivei de la sol. Încă o dată, sute de mii de sârbi au luat calea exodului.

Kosovo – De la regiune autonomă la război civil

Kosovo (o regiune aflată în sudul Serbiei) a beneficiat de autonomia acordată de Tito în 1974. În 1989 Slobodan Miloşevici,a militat pentru reunificarea Serbiei şi a anulat autonomia provinciei Kosovo, act care,odată aprobat de adunarea legislativă a Kosovo,a dat naştere la violenţe în rândul populaţiei majoritare. În iulie 1990,albanezii din Kosovo au declarat independenţa provinciei, independenţă care a fost recunoscută anul următor de Albania.

În februarie 1998 conflictul a devenit evident. După numeroase ciocniri între poliţie şi separatişti, soldate cu morţi si răniţi în ambele tabere, unităţi ale armatei sârbeşti au atacat satul Prekaz, un adăpost al Armatei de Eliberare a Kosovo(UCK). Pe de o parte sârbii au lansat operaţii militare contra UCK şi au împins la exod mii de albanezi, pe de altă parte, albanezii, suficient de înarmaţi de SUA (pe timpul războiului din Bosnia, SUA mai antrenase si armatele croata si bosniaca, organizând si masive livrări de arme in regiune) au pornit contraofensiva. Din atentate în represalii, din negocieri în disensiuni, Kosovo a alunecat în războiul civil.

Trupele de gherilă albaneze UCK care luptau în Kosovo împotriva sârbilor au fost alimentate cu arme și de jurnaliști, agenți CIA. În mai 1999 jurnalistul CNN, Dominique Robertson și cameramanul Philip Hewdecurg, au fost capturați la granița macedo-iugoslavă în timp ce încercau să treacă fraudulos frontiera împreună cu un grup de cinci albanezi, înzestrați cu arme, echipament militar și mâncare. Jurnalistul și cameramanul de la CNN au fost investigați de poliția din Mirkovici, după care au fost eliberați și expulzați.

În data de 6 februarie 1999, Conferinţa de la Rambouillet, a impus sârbilor şi kosovarilor negocieri, care ar fi trebuit să se soldeze cu autonomia provinciei Kosovo în interiorul Iugoslaviei.

În data de 23 februarie negocierile se întrerup, dar se reiau pe 15 martie. Sârbii continuă să-şi manifeste intransigenţa. În cele din urmă, la 18 martie 1999 delegațiile britanicilor, americanilor și albanezilor au semnat ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Acordul de la Rambouillet în timp ce delegațiile sârbilor și rușilor au refuzat. Acest acord a solicitat administrare Kosovo de către NATO ca provincie autonomă a Iugoslaviei; o forță formată din 30.000 de trupe NATO să mențină ordinea în Kosovo; un drept nestingherit de trecere pentru trupele NATO pe teritoriul iugoslav, inclusiv Kosovo; și imunități trupelor NATO și a agenților asupra legilor iugoslave. Refuzul Belgradului de a semna Acordul de la Rambouillet a avut urmări care au zguduit lumea.

Bombardarea Belgradului

În data de 24 martie 1999, NATO a lansat Operaţiunea Forţele Aliate. La agresiunea împotriva Iugoslaviei au participat direct sau indirect 19 state, un rol important avându-l și România care pentru prima oară după 1945 a participat la atacarea altui stat. În raiduri au fost implicate 3500 de aeronave euroatlantice (inclusiv elicoptere de luptă), venind în valuri de 1200 de aeronave din Marea Britanie, Germania, Italia, Turcia, SUA, Ungaria etc.

Atacurile au fost sprijinite de trei mari portavioane, 6 submarine de atac dotate inclusiv cu armament atomic, 2 crucișătoare, 7 distrugătoare, 13 fregate. Numai în Marea Mediterană se aflau 4 nave amfibii de război având peste 10.000 de pușcași marini la bord. Bombardamentele au lovit întreaga țară, paralizând-o. Au fost executate peste 25.000 de lovituri aeriene și au fost neutralizate la sol 995 de obiective. Peste 3000 de rachete de croazieră au lovit teritoriul statului iugoslav. Au murit 2200 de civili (dintre care 400 erau copii). Pierderile Iugoslaviei s-au ridicat la 200 de miliarde de dolari.

Printre ziariștii prezenți în Serbia în primele zile ale atacurilor aeriene se afla și graficianul Eugen Mihăescu, membru de onoare al Academiei Române. Următorul text face parte din volumul memorialistic “Între linii“, scris de Eugen Mihăescu :

„O dată, am văzut „de aproape” trecând un Tomahawk. Făcea un zgomot ca de cauciuc de tractor care se dezumflă ușor. Era fasci­nant să o observi cum se deplasează destul de jos, urmărind traseul pe o hartă, cotind la dreapta sau la stânga. Racheta aceea a lovit o țintă în apropierea hotelului, aprinzând o vâlvătaie imensă. A doua zi, m-am dus să văd ce explodase și, printre dărâmături, am găsit o schijă care mi s-a părut că seamănă cu o sculptură abstractă.

Întors la București, am rugat un prieten să-mi facă un soclu și o păstrez și astăzi. Dar atunci, Tomahawk-ul acela ar fi putut lovi chiar hotelul pe acoperișul căruia mă aflam eu și schija aceea putea să-mi ia capul. Numai că omul nu moare când vrea el, ci atunci când decide Dumnezeu că și-a terminat ce are de făcut pe pământ. Pe mine m-a protejat poate pentru că trebuia să fiu martorul acestei tragedii. Ca și la tragedia României, cred că, într-un fel, rolul meu a fost de „păs­trător“ al memoriei. Așa a fost și când am găsit o grădiniță de copii spulberată de bombe. Am adunat desenele copiilor și le-am lipit, așa bucăți arse, și am făcut colaje cu ele. La fel, când a fost bombardată Radiodifuziunea și am găsit discuri topite. Foarte mulți belgrădeni m-au văzut lucrând pe stradă, adunând bucățele de cărbune, desenând cu ele pe un petec de ziar sau pe hârtie de ambalaj. Parcă știau: ăsta e românul ăla, care a venit să stea alături de noi! ”

Primii militari sârbi care au luptat împotriva NATO au fost aviatorii militari. Pe lângă ansamblurile de tunuri antiaeriene și zecile de avioane depozitate în munți, Armata Serbiei deținea 12 aeronave de tipul MiG-29, aeronave rusești de ultimă generație la vremea aceea. Cele 12 aeronave sârbești aveau unele defecte de funcționare. Din cauza embargo-ului impus de NATO, Aviația Militară a Serbiei ducea o mare lipsă de piese de schimb, MiG-urile 29 nefuncționând în parametri normali. În data de 24 martie, la ora 20:30 s-a dat alarma la Baza Aeriană Batajnica de lângă Belgrad. În câteva minute începea primul raid aerian al NATO, urmând ca MiG-urile sârbești să angajeze lupta. Celula care a decolat era formată din 2 aeronave MiG-29 pilotate de maiorul Nebojsa Nikolic și maiorul Predrag Milutinovic. Cei 2 au angajat în luptă 24 de avioane NATO. Deși au fost doborâți, ambii piloți au supraviețuit catapultându-se.

Pe 26 martie tot de pe Baza Aeriană Batajnica, maiorul Zoran Radoslavljević și maiorul Slobodan Perić au decolat la alarmă cu aeronavele MiG-29. Zburau spre est când au fost încadrați de aeronavele NATO din vest. Au angajat lupta de la mică distantă dar în final amândoi au fost doborâți. Maiorul Slobodan Perić a catapultat supraviețuind. Maiorul Zoran Radoslavljević nu a supravieţuit, aeronava sa fiind lovită de mai multe rachete ale aeronavelor NATO. Maiorul Zoran Radoslavljević era cel mai tânăr pilot de MiG-29 din Aviația Sârbă. Maiorul Zoran Radoslavljević s-a născut pe 26 februarie 1965 în Priștina. A fost avansat post-mortem la gradul de căpitan și declarat erou al Serbiei.

Pe 4 aprilie 1999 la catolici se sărbătorea Paștele iar la ortodocși se sărbătoreau Floriile. NATO continua bombardamentele. De Florii, sârbii au ținut să-și arate superioritatea față de dușmanii care îi bombardau. Câteva mii de belgrădeni au mărșăluit către centrul orașului și au depus zeci de buchete de flori în fața sediilor ambasadelor țărilor din NATO. Cu o seară înainte, NATO bombardase încă un valoros „obiectiv” în operațiunea de neutralizare a Serbiei. Termocentrala din cartierul Novi Beograd, era un obiectiv civil și asigura căldura și apa caldă pentru aproape 1 milion de locuitori. Într-un interviu, Predrag Vasić, directorul Sistemului de electrocentrale din Belgrad, declara că va face tot posibilul ca până la începutul sezonului rece termocentrala să fie reconstruită.

În data de 12 aprilie, trenul internațional 393 Belgrad-Salonic, în care se aflau 50 de călători, a fost atacat de un avion al NATO. Trenul se afla pe un pod, la 20 de kilometri de Leskovac. Aeronava a efectuat 2 raiduri trăgând câte o rachetă. Casele din jur, pe o rază de 500 de metri, au rămas fără geamuri și acoperișuri din cauza suflului exploziei. 10 oameni au murit și alți 16 au fost grav răniți. Printre morți se numărau o fetiță de 10 ani și un băiat de 13 ani.

În data de 16 aprilie 1999, la doar două zile după incidentul bombardării unui convoi de civili pe podul din Prizren, a avut loc o teleconferinţă între preşedintele american Bill Clinton, premierul britanic Tony Blair şi secretarul general al NATO, Javier Solana, în care s-a hotărât întărirea substanţială a aparatului de informare al Alianţei, precum şi coordonarea mesajelor destinate opiniei publice lansate de la Washington, Londra şi Bruxelles. Astfel, începând din 17 aprilie au fost înfiinţate Grupul de Strategie Mass-Media – destinat analizei evenimentelor şi concepţiei mesajelor zilnice destinate informării publice – şi un vast Centru de Operaţii Mass-Media, având drept obiective armonizarea informaţiilor despre război, circulate prin canalele mediatice din marile capitale, şi monitorizarea tuturor dezbaterilor politice şi de presă derulate pe plan naţional, pentru selectarea acelor aspecte utile unei exploatări propagandistice favorabile NATO.

În data de 4 mai 1999, colonelul Milenko Pavlović a decolat de pe Baza Aeriană Batajnica la ora locală 12:35 cu o aeronava MiG-29. A fost angajat și doborât în apropierea orașului Valjevo de către aeronavele NATO. Nu a supraviețuit, inamicul fiind superior din punct de vedere numeric. A fost declarat erou al Serbiei.

În data de 7 mai, NATO a bombardat ambasada chineză de la Belgrad, omorând trei jurnaliști chinezi, ofensând opinia publică chineză. NATO a susținut că țintea pozițiile iugoslave. Statele Unite și NATO și-au cerut mai târziu scuze, spunând că acesta a avut loc din cauza unei hărți învechite furnizate de CIA. În realitate povestea bombardării ambasadei chineze a fost alta. La sfârșitul anilor ’80 sârbii cumpăraseră din Italia tancuri din cauciuc gonflabile. O minune a tehnicii de camuflaj, aceste „jucării” aveau și o sursă de căldură care imita motorul. Tancurile au fost așezate într-o mlaștină, imitând o formație militară. Când o rachetă Tomahawk a venit spre formație și a atins tancurile s-a înfipt în cauciucul din care erau formate tancurile. Racheta a fost scoasă și transportată la ambasada Chinei din Belgrad unde a fost dezmembrată și studiată. Când Statele Unite au aflat ce s-a întâmplat, au ordonat bombardarea ambasadei.

În data de 30 mai, NATO a bombardat un azil de bătrâni în sud-estul Serbiei. 11 oameni au murit. Un nou scandal izbucnise în presa internațională după ce, cu câteva zile înainte, pe 19 mai, NATO bombardase un spital din Belgrad.

În data de 9 iunie 1999 s-a semnat un acord tehnic între NATO şi Republica Federală Iugoslavia referitor la retragerea prezenţei militare sârbe.

La 10 iunie a fost confirmată începerea retragerii trupelor sârbe din Kosovo. În aceeaşi zi a fost adoptată Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate a Naţiunilor Unite ce saluta retragerea, anunţând o prezenţă civilă şi de securitate sub ONU.

Pe 12 iunie 1999, Slobodan Miloşevici a acceptat condiţiile impuse de NATO. Bombardarea Serbiei luase sfârșit.11 aeronave aparținând Armatei Serbiei au fost pierdute în lupte sau la sol. Mai multe unități militare au fost distruse, fiind uciși în jur de 1000 se soldați sârbi. NATO a pierdut 6 avioane în luptă. Printre avioanele doborâte de sârbi se numără și avionul invizibil american F-117.

Graficianul Eugen Mihăescu se afla în dimineața zilei de 12 iunie la Belgrad:

„În fine, în dimineața în care s-a semnat pacea, m-a trezit un zgomot infernal. Erau tancurile rusești care, în cea mai mare viteză, desenând un unghi drept, au trecut pe la periferia capitalei, în drum spre Kosovo, ca să audă belgrădenii. S-au dus ca să ocupe aeroportul militar unde, în niște silozuri, sârbii își ascunseseră aviația. Trebuiau să facă asta înaintea trupelor britanice. Când comandantul acestora a ajuns la obiectivul pe care ar fi trebuit să-l ocupe în numele trupelor NATO, i-a ieșit în cale cel care-i conducea pe ruși. Englezul i-a spus că refuză să discute cu un general inferior în grad. Rusul avea o singură stea, dar nu s-a intimidat, s-a scuzat, a intrat în cazarmă, după care a ieșit cu două stele pe epoleți. Ulterior, prin decret prezidențial, Elțîn l-a avansat pe generalul rus care a ținut piept aroganței britanice, în timp ce avioanele sârbești decolau în siguranță, îndreptându-se spre capitală. Mi-a plăcut grozav această demonstrație de forță rusească!”

Kosovo în secolul XXI

În februarie 2008, Kosovo și-a declarat independența față de Serbia, recunoscută la foarte scurt timp de UE și SUA. Primul-ministru este Hashim Thaci, fostul lider al teroriștilor UCK, implicat în contrabanda cu arme și droguri, precum și în activități criminale. În 2000, Madelaine Albricht i-a „ordonat” șefului procurorilor de la Haga, Carla del Ponte, să-l șteargă pe Thaci de pe lista suspecților pentru crime de război. Carla del Ponte a mărturisit mai târziu, denunțând crimele UCK și a liderilor ei, care n-au fost făcute public, pentru că „dacă s-ar fi cunoscut crimele albanezilor, nimeni n-ar mai fi recunoscut independența Kosovo”.

Serbia în secolul XXI

Între anii 2003 - 2006, Serbia a fost parte a Uniunii Statale Serbia și Muntenegru. În data de 21 mai, 2006, Muntenegru a hotărât, în urma unui referendum, ieșirea din uniune - 55.5% dintre voturi au fost în favoarea independenței. Pe 3 iunie, Parlamentul Muntenegrului a declarat independența țării, iar pe 5 iunie, Adunarea Națională a Serbiei a declarat Serbia succesoare în drepturi a Uniunii Statale.

La alegerile prezidențiale din 27 iunie 2004, a fost ales ca președinte Boris Tadić (instalat în funcție în 11 iulie).

Pe data de 20 ianuarie 2008 au avut loc alegeri prezidențiale, soldate cu realegerea lui Boris Tadić.

În mai 2012, Boris Tadić a pierdut alegerile prezidențiale în fața lui Tomislav Nikolić.

Slobodan Miloşevici, președintele care a îndrăznit să se opună Occidentului, a fost condamnat în mai 1999, în timpul războiului din Kosovo, de către Tribunalul Internațional al Națiunilor Unite pentru crime împotriva umanității. În 2001 Miloşevici a fost extrădat pentru a se prezenta în fața Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie. În 2006, Miloşevici a murit în celulă. Avocatul său a afirmat că Miloşevici i-a fi spus că este otrăvit și că Miloşevici ar fi trimis o scrisoare Guvernului Rus în care spunea că este otrăvit cu un medicament foarte puternic, folosit în tratarea leprei și tuberculozei. Substanța, rifampicin, a fost găsită în sângele lui Miloşevici, cu două luni înainte de moartea sa, dar Tribunalul de la Haga a ținut acest lucru secret. Cauza oficială a morții: atac de cord.

Arme interzise folosite de NATO

În bombardamente, NATO a folosit bombardiere strategice nucleare de tipul B-52. Avioanele B-52 au fost echipate cu bombe cu uraniu sărăcit sau bombe cu fragmentație. Efectul acestor bombe a fost devastator. Rapoartele medicale de la începutul secolului XXI au dovedit o înmulţire a leucemiilor, cancerelor și a unor misterioase boli respiratorii în Balcani, în special în regiunea Kosovo, în urma utilizării bombelor cu uraniu sărăcit. Bombele cu fragmentație sunt bombe care explodează în aer, împrăștiind bile, sau alte mini-bombe. Sunt gândite pentru a ucide cât mai mulți oameni! Ele sunt considerate de către legile internaționale arme de distrugere în masă, și INTERZISE, tocmai pentru că nu se lansează asupra unei ținte anume, ci asupra unei zone de populație! Ele nu sunt gândite pentru a distruge clădiri sau obiective militare ci oameni! Ambele categorii de bombe sunt considerate INTERZISE de către legile internaționale.

România în timpul războaielor iugoslave

România a sprijinit acțiunile de bombardare a Serbiei din perioada mai-iunie 1999. Petre Roman și Emil Constantinescu au fost persoanele cheie în alianța SUA-România din anii ’90.

În octombrie 1998, Parlamentul român a aprobat cererea NATO ca avioanele Alianţei să poată utiliza spaţiul aerian al României pentru posibile operaţiuni militare împotriva Iugoslaviei, numai în situaţii excepţionale şi de urgenţă. Solicitările au fost aprobate de Emil Constantinescu (președintele României) și Petre Roman (președintele senatului 1996-2000).

În februarie 1999, militari din România şi Statele Unite au stabilit un centru de monitorizare a traficului aerian care să acopere, în afara teritoriului românesc, şi ariile învecinate.

În martie 1999, ca urmare a unei solicitări NATO, România a închis trei aeroporturi în vestul ţării - Timişoara, Arad, Caransebeş - până la sfârşitul operaţiunilor Alianţei împotriva Iugoslaviei.

În data de 18 aprilie 1999, NATO a solicitat României deschiderea spaţiului aerian pentru avioanele aliate.

Pe data de 20 aprilie 1999, Consiliul Suprem de Apărare al Ţării (CSAT) şi Guvernul României au dat curs acestei solicitări.

Pe data de 22 aprilie 1999, Parlamentul a autorizat avioanele NATO să utilizeze spaţiul aerian românesc în timpul operaţiunilor din Iugoslavia.

Între 23 si 25 aprilie 1999 a avut loc Summit-ul NATO de la Washington; NATO a prezentat MAP (Membership Action Plan) care a pune bazele unui mecanism de pregătire şi evaluare individuală a ţărilor candidate.

În mai 1999, Ministerul Apărării Naţionale a confirmat faptul că Forţele Aeriene NATO au dreptul să utilizeze aeroporturile româneşti pe durata operaţiunilor din Iugoslavia. Tot în mai 1999, Reprezentanţii guvernului român şi cei ai NATO au semnat un acord referitor la condiţiile în care avioanele aliate pot utiliza spaţiul aerian românesc.

În data de17 iunie 1999, Parlamentul român a aprobat, cu majoritate de voturi, cererea preşedintelui Emil Constantinescu de a permite tranzitul spre Iugoslavia via România al contingentelor cehe şi poloneze din cadrul trupelor internaţionale de menţinere a păcii pentru Kosovo (KFOR).

Oamenii Washingtonului la București

Petre Roman şi Emil Constantinescu au fost persoanele cheie în alianța SUA-România din anii ’90.

Pe 24 iunie 1990, Petre Roman, proaspăt Prim-Ministru în Guvernul României după lovitura de stat din decembrie 1989, i-a adresat, în scris, Secretarului General al NATO, Manfred Worner, o invitaţie de a vizita România si i-a propus acreditarea unui ambasador român la NATO. La 23 octombrie 1990, Petre Roman a avut discuţii cu secretarul general NATO la sediul NATO. Întâlnirea a deschis o serie de întrevederi între NATO şi reprezentanţii României. Pentru dezvoltarea profundă a relaţiilor România-NATO l-a constituit momentul vizitei oficiale al lui Manfred Worner, secretarul general NATO, în Bucureşti pe 4-5 iunie 1991. Întâlnirea de la Bucureşti a însemnat pentru diplomaţia românească o reuşită din cauza aprecierii pe care a făcut-o secretarul general NATO. În octombrie 1991, preşedintele Ion Iliescu a trimis un mesaj secretarului general NATO în care afirma disponibilitatea ţării de a lua un angajament într-o cooperare strânsă cu NATO. Washingtonul planificase foarte bine totul. În cazul în care nu ar fi apărut mesajul trimis de Ion Iliescu secretarului general al NATO sau în cazul în care România ar fi ales un alt drum, CIA urma să lanseze o operațiune secretă care ar fi costat câteva miliarde de dolari (dublul operațiunilor secrete de dezmembrare a Iugoslaviei, conform Serviciilor Secrete Române). Această operațiune consta în intensificarea conflictelor etnice din Ardeal, Ardealul devenind locul unui război civil. Soarta Iugoslaviei ar fi fost soarta României.

Adevăratul motiv al dezmembrării Iugoslaviei

Adevăratul motiv al dezmembrării Iugoslaviei? În 2000, Departamentul de Stat American, în colaborare cu American Enterprise Institute (AEI) au ținut o conferință în Slovacia pe tema integrării euro-atlantice. Printre participanți, s-au numărat lideri ai mai multor state și diverse oficialități de prim rang. O notă de corespondență dintre un politician german și cancelarul german a dezvăluit adevăratul motiv al campaniei NATO din Kosovo. N-a fost pentru împiedicare niciunui genocid, nici pentru emanciparea vreunei minorități oprimate, ci pentru lărgirea NATO ca opoziție față de Rusia, precum și motivul incontestabil al prezenței trupelor NATO în regiune, prezență justificată de ei prin „instabilitatea” zonei. Așadar un motiv de natură imperialistă, concretizat prin activități criminale.

Sursa: rtv.rs, romanian.ruvr.ru