Cum s-a stricat prietenia dintre România si Iugoslavia (II)

Apr 11, 2016

În folclor circula și acum vorba că România are doar doi vecini buni: Serbia (fosta Iugoslavie) și... Marea Neagră. Cele două țări nu au purtat niciodată războaie una împotriva celeilalte, ceea ce a constituit un bun exemplu pentru restul Europei. Prietenia aceasta a fost sprijinită de simțămintele celor două popoare, nefiind deci necesare eforturi diplomatice deosebite.

 Ispita cu Banatul sârbesc

Germanii și italienii au încercat să ispitească pe români cu perspectiva unei împărțiri a Iugoslaviei, prin care României i s-ar fi atribuit partea vestică a Banatului, teritoriu pe care tratatele de la Paris l-au atribuit sârbilor. Prin diferite comentarii de presă se căuta a se face atmosfera favorabilă acestei idei, utilizându-se anumite atitudini neloiale ale sârbilor față de români atât mai vechi, cât și mai noi; printre acestea ar fi fost și incursiuni ale avioanelor sârbești asupra Banatului românesc în timpul în care România suferea dubla amputare: Transilvania de Nord și Dobrogea de Sud; chipurile ar fi existat și oarecare contacte maghiaro-sârbești tinzând la împărțirea Banatului românesc. Dinu Brătianu și Iuliu Maniu au sfătuit însă pe Antonescu să nu permită marea greșeală de a întreprinde o acțiune militară împotriva Iugoslaviei.

Presa românească începuse și ea, ce este drept, să ceară partea sârbească a Banatului. Ea a lansat chiar o campanie în favoarea românilor din Timoc. Ministrul secretar de stat Mihail Antonescu a primit în audiență o delegație de români din partea sârbească a Banatului. Ea a cerut ministrului sa încorporeze la România această parte a Iugoslaviei. Aceeași delegație a fost primită și de Victor Cadere, ambasadorul român la Belgrad. El a organizat întruniri speciale ale minorității române din Iugoslavia la care s-au făcut aceleași revendicări.

Ministrul german din România, baronul Manfred von Killinger, a insistat pe lângă guvernul român ca să atace Iugoslavia. Generalul Antonescu însă a vrut cu orice preț să evite un război cu țara vecină. El a respins oferta germană de a ocupa partea sârbească din Banat, de unde se retrasese armata iugoslavă. Speră, totuși, să nu distrugă în mod iremediabil legatura de prietenie dintre România și Iugoslavia. Formulează o singură condiție, acceptată de Berlin: Ungaria să nu anexeze Banatul sârbesc.

Solidaritatea poporului român cu popoarele din Iugoslavia

Din articolul aceluiași Pavlović (pe care îl vom folosi și în alte părți ale acestui studiu) aflăm pe larg și despre unele dovezi ale solidarității românilor cu vecinii lor din sud-vest, agresați de germani, unguri și bulgari: "Retragerea armatei iugoslave era considerată ca temporară și românii se așteptau la o bătălie hotărâtoare din  partea ei. Un bombardier iugoslav s-a prăbușit lângă Câmpulung, în munții Carpați. Toți membrii echipajului au fost găsiți morți. Nouă cadavre carbonizate au fost înmormântate cu onoruri militare de către săteni. În biserica satului, plină până la refuz, după oficierea serviciului religos funebru, preotul local, un român, a ținut următoarea predică: Jur că noi, adică fiecare om din sat și eu, preotul lor, vom veghea cu devotament asupra rămășițelor acestor ilustri luptători. Ei au căzut pentru apărarea patriei lor. Ei au murit din cauza acestui dușman nefast al omenirii care se numește Adolf Hitler. Mamele, soțiile, surorile și fiicele acestor eroi să știe că mamele, soțiile, surorile și fiicele noastre vor apăra sfintele lor morminte. Vom pune flori pe aceste morminte până la victoria celora de partea carora stă dreptatea. Apoi, dacă altfel le va fi dorința, rămășitețe acestor oameni care le-au fost scumpi, vor fi transportate în propria lor țară eliberată, mărită și iubită.

Un alt bombardier iugoslav s-a prăbușit lângă Constanța, Pilotul a murit, iar toți membrii echipajului au fost grav răniți. Deși Constanța era plină de trupe germane, pilotul mort a fost înmormântat cu onoruri militare. La procesiunea militară, în fruntea căreia se afla muzica militară, au participat toți ofițerii regimentului de cavalerie, al cărui colonel suprem era regina Maria a Iugoslaviei. Au mai participat și reprezentanți oficiali ai unităților românești staționate la Constanța, împreună cu un mare număr de civili. Colonelul Adrian Dumitriu, comandant al regimentului de cavalerie a fost tras la răspundere pentru această demonstrație pro-iugoslavă și scos la pensie...

 Deseori se produceau ciocniri deschise între mulți oameni simpli și germani. Felul în care aceștia îi tratau pe prizonierii de război iugoslavi era adesea odios. Au fost momente când românii se certau cu paznicii ca aceștia să dea pâine prizonierilor iugoslavi înfometați. O dată, pe când un grup de prizonieri trecea prin orașul Giurgiu de pe malul Dunării, un soldat român văzându-i în ce stare erau, s-a năpustit într-o brutărie, a scos din buzunar toți banii pe care-i avea și i-a spus brutarului: Ia toți banii aceștia și dă-mi pâine de ei. Ce vreți să faceți cu atâta pâine, a întrebat brutarul. O iau pentru sârbi. Brutarul privind pe fereastră a văzut o coloană lungă de ofițeri și soldați iugoslavi mișcându-se încet pe drum. Fără nici o șovăire, a alergat în stradă și a început să le împartă tot stocul lui de pâine, proaspăt scoasă. În curând, i s-au alăturat și alți români și formând un lanț, au trecut pâinile din mână în mână până la cei din coloană."

Motivul ruperii relațiilor: recunoașterea de către România a Croației lui Ante Pavelić

La 27 aprilie 1941, membrii ambasadei iugoslave au primit instrucțiuni din partea guvernului iugoslav că ruperea relațiilor diplomatice cu România să se facă numai în cazul când aceasta din urmă va recunoaște statul croat, proclamat independent pe 10 aprilie 1941, sau dacă România va ocupa vreo parte din teritoriul iugoslav. Contextul era totuși puțin bizar. Aceste instrucțiuni erau date în condițiile în care regele Petru al II-lea al Iugoslaviei și guvernul lui Dušan Simović erau deja în exil la Ierusalim, încă din 17 aprilie 1941. La Belgrad se instalase deja un guvern marionetă care colabora cu autoritatea militară de ocupație germană. Iugoslavia a fost apoi împărțită între Germania, Italia și Ungaria, iar Croația devenea un stat satelit al Germaniei sub dictatura lui Ante Pavelić, șeful ustașilor.

În seara zilei de 6 mai 1941, postul de radio București a difuzat o declarație oficială din care reiesea că guvernul român luase hotărârea de a recunoaște Croația lui Ante Pavelić. Să spunem totuși că Antonescu a fost mult timp, aproape trei saptămâni, singurul conducător din alianța progermană, care se abținuse să o facă, așa cum de altfel făcuseră imediat Laszlo Bardossy, prim-ministru al Ungariei, episcopul Josef Tiso, conducător al Slovaciei și regele Boris al III-lea al Bulgariei. Venise vremea rupturii dintre români și sârbi. Era pentru prima dată în istorie când urma să se rupă relațiile diplomatice dintre aceste două țări legate printr-o prietenie istorică și prin religie, prin lupta comună și suferințele din trecut, precum și prin interesele lor similare. Ambasadorul iugoslav la București, Avakumović, a aranjat cu legația Statelor Unite ca acesta să se ocupe de interesele iugoslave în România. Acest aranjament a fost făcut cu primul secretar al legației SUA, Webb Benton.

Avakumović, la Antonescu și regele Mihai

În ziua de 14 mai 1941, ambasadorul iugoslav a avut ultima întrevedere cu Antonescu. Acesta din urmă i-a amintit de ultima convorbire pe care a avut-o imediat după evenimentele din 27 martie 1941, la care a adăugat în acel moment: "Vedeți că am avut dreptate. V-am spus că nu veți fi în stare să rezistați puterii germane. Regret foarte mult că ruptura dintre țările noastre s-a produs în timpul funcției mele". "Nu noi am fost aceia care am provocat ruptura" a răspus ambasadorul. Și a continuat: " Am trecut cu vederea faptul că germanii s-au folosit de aerodromurile românești pentru a bombarda Belgradul. Am trecut cu vederea și faptul că ei au atăcat Iugoslavia de pe malul românesc al Dunarii. Un singur lucru nu-l puteam trece cu vederea și anume recunoașterea Croației ca stat independent". "Eu m-am alăturat Axei, a răspuns generalul, și în consecință ader la politica ei. Ceva mai mult, sunt absolut sigur de victoria Germaniei". 

Regele Mihai cu militari români în Crimeea, septembrie 1941 Photo by Heinrich/Hoffmann Mondadori Portfolio via Getty Images

În aceeași seară, diplomatul român Alexandru Cretzianu a venit la ambasada iugoslavă pentru a-și lua rămas bun de la ambasador în numele guvernului român. După ce au terminat convorbirea oficială, Avakumović, care era în relații de prietenie cu Cretzianu, l-a întrebat: "Spune-mi te rog, și aceasta ca prieten, ce era nevoie de recunoașterea independenței Croației lui Pavelić?". Cretzianu a spus pe un ton liniștit și sincer: "Dacă sunteți prietenul nostru și sunt sigur de acest lucru, de ce puneți o astfel de întrebare când știți foarte bine că hotărârea nu depinde de noi?"

Pe la orele 8 seara, Avakumović a fost primit de rege. Ambasadorul s-a mirat de această convocare, deoarece nu se obișnuia ca suveranul să-și ia rămas bun de la un ambasador care a rupt relațiile diplomatice cu țara sa. Audiența a fost scurtă și grăitoare prin ea însăși. Curând, s-a putut vedea că generalul Antonescu a preferat să nu o informeze pe Majestatea Sa că s-au rupt relațiile diplomatice dintre cele două țări. Regele credea că ambasadorul va pleca, dar că în locul lui va rămâne un însărcinat cu afaceri. A fost surprins când a aflat adevărul și a protestat că generalul Antonescu nu-l ținea la curent cu evenimentele în curs. De asemenea, că ziarele nu-i erau aduse regulat. De aceea, nu știa absolut nimic de ruptura dintre Iugoslavia și România. El a evitat să discute chestiuni politice și l-a rugat pe ambasador să transmită cele mai călduroase salutări vărului său primar, regele Petru al II-lea. Maria, mama regelui iugoslav, era sora lui Carol al II-lea, tatăl regelui român Mihai I.

Membrii ambasadei iugoslave au părăsit România plecând în Palestina. Să-l lăsăm însă pe Pavlović să descrie despărțirea de România. "Când căpitanul a ordonat de pe puntea de comandă: Cu toată viteza înainte!, Constanța s-a contopit cu vastul țărm cenușiu. Am trecut pe lângă far. În fața lui stătea ca un simbol al propriilor noastre nenorociri, o siluetă singuratică: o santinelă germană. Purta uniformă gri de campanie și sinistrele cizme negre. Nu i se vedea fața din cauza tipicei cașchete mari de oțel. Am stat cu ambasadorul nostru multă vreme pe puntea superioară a vasului Regele Carol I uitându-ne în tăcere la apa mării în timp ce vasul își croia drum prin valurile Mării Negre. În seara aceea, ultimul nostru gând a fost la România, țara care a fost cândva semeață și liberă." #

Sorin Oane

Foto: Antonescu salută pe învingători