Minciunile, cele de toate zilele...

Jun 01, 2016

Sunt mulţi impostori care pretind că au înţeles la perfecţie fenomenul românesc din Republica Serbia. Aceştia, în marea lor majoritate, se află în ,,ţara-mamă” şi, efemer, se află în niște posturi cheie în instituţiile statului român care se ocupă de… românii ,,de pretutindeni”.

În realitate, ei nu cunosc nimic, nu au construit nicio strategie pentru a soluţiona problemele cu care se confruntă etnicii români. Nu demult, un lider din Timoc făcea această remarcă: ,,Nu ştiu de ce se străduieşte Bucureştiul şi până când să ne ducă cu zăhărelul”. Şi pentru a fi cât mai convingător, a explicat: ,,Oamenii aceştia ne cred creduli, ei organizează fel şi fel de manifestări culturale prin România la care ne invită, ale căror scopuri declarate sunt conservarea limbii materne şi renaşterea culturală a minorităţii.

Cum de-şi imaginează ei că ne pot proteja împotriva asimilărilor din nu ştiu care parte a României. Nu am văzut pe nimeni care să vină în Serbia de Nord-Est şi să spună: acţiunea ics sau igrek o finanţăm noi, voi organizaţi-o, invitaţi români la ea din cele 154 de localităţi cu populaţie majoritar românească”, mărturisește prof.dr. Florian Copcea pentru ziarul Libertatea.rs.

Sporadic, desigur, s-au mai întâmplat, totuşi, ca la unele manifestări instituţiile de sub acoperişul MAE sau ICR să deconteze o parte din cheltuielile entităţilor culturale, dar toate acestea nu sunt îndeajuns!

Mi-am amintit de acest episod petrecut la Bor în timp ce urmăream o campanie de strângere de semnături pentru ca ONG-ul reprezentat de amicul meu să devină delegat la CONGRESUL de pomină care se tot preconizează să aibă loc la vară. Trist şi mâhnit românul-lider şi-a exprimat opinia: cei care au pus la cale mecanismul acesta de a colecta 500 de semnături, ori nu este citov la minte sau are mintea dusă pe socac!

Românii, mărturisea acesta, nu sunt undeva, într-un loc, care stau la coadă în şir indian cu actele de identitate în mână şi aşteaptă să-i treci pe listă şi să semneze. ,,Ca să aduni 500 de oameni îţi trebuiesc cel puţin trei luni”, a concluzionat cu obidă interlocutorul meu.

Evident, situaţia este penibilă şi dramatică în acelaşi timp. Cei care au propus o asemenea idioţenie sunt căzuţi din lună sau duşi cu sorcova, bineînţeles, ca să mergem pe mâna lor, în numele democraţiei şi a dorinţei de a ,,contribui” la consolidarea identitităţii naţionale a românilor din această parte a Balcanilor. Evident, şarada se cere dezlegată. Cineva de la instituţiile statului român nu vrea ca etnicii români să aibă acces la un forum în care să-ţi spună păsurile şi să propună soluţii pentru soluţionarea chestiunilor care tot mai mult stau obstacol în calea idealurilor lor de aproape două sute de ani.

Se pare că Bucureştiul nu are nevoie de românii din Serbia. Nu le aduc aceşti năpăstuiţi ai istoriei nici un capital electoral. Şi mai sunt la mijloc şi înţelegerile din culise cu ,,forţele” care vor să-i ţină pe românii din Serbia departe de speranţe, departe de vatră. Din acest motiv, consider, se tergiversează adoptarea unui program serios, eficient, capabil să urnească lucrurile din loc, adică de unde au fost ele lăsate după căderea Imperiului Otoman. Nimănui nu-i convine că românii din Serbia şi-au păstrat şi perpetuat, fără şcoli şi manuale şcolare, limba maternă. Din acest motiv, în multe zone ea a rămas arhaică, ciudat de frumoasă, dacă vreţi – rudimentară. Aşa cum este ea a reuşit să apere fiinţa românilor care, generaţii de-a rândul, s-au sacrificat să fie ocrotită.

Dar, în aceste zile de provizorat guvernamental, politicienii de pe Dâmboviţa nu vor să mai ocrotească românii din Serbia. Se mulţumesc să fie complici la unele acţiuni doar pentru a se demonstra la Bruxelles, de pildă, că totul este în regulă cu minoritatea românească. Cât despre drepturi identitare, chipurile, românii le au. Au dreptul cică să vorbească o limbă română românească, o limbă vlahă chirilică, şi alte multe drepturi aberante! Şi în tot acest timp, ce face ,,ţara-mamă”?

Congrese face. Manifestări culturale despre Timoc în Cluj. Sidrofii spirituale despre etnicii din sudul Dunării în Craiova sau Timişoara şi Arad. Asta în timp ce la Malainiţa, Bor, Uzdin, Deliblata, Vârşeţ, Novi Sad, Zrenianin sau Panciova românii sunt lăsaţi să-şi ducă singuri crucea. Şi asta tot în numele omeniei şi al românismului.

Nu o să aducem nici o concluzie la toate aceste învăţăminte. Doar observaţia că românii din Serbia sunt abandonaţi de ,,ţara-mamă” care se comportă cu ei precum mamele-ciume cu copiii vitregi.

Din această cauză nu putem fi de acord cu gargara unor responsabili din MAE. Ei se dau specialişti în problemele românilor, dar nu au fost niciodată la românii din Serbia. Sau dacă au fost, au trecut precum o rachetă de grindină printr-un nor purtător de gheaţă. Şi mai este ceva: ei au pus umărul doar la promovarea acelor proiecte din care au profitat, în care au avut un interes. Există o vorbă românească: urciorul nu merge de prea multe ori la fântână. Să nu fie conştienţi cei care, vremelnic, influenţează (şi negativ!) destinul sutelor de mii de români din Serbia? Hai să nu fim mai puţin cinici şi să recunoaştem: românii din Serbia nu-i interesează pe românii din România. Dacă i-ar interesa, altfel ar fi. Cât de actual îmi pare Octavian Goga: ,,Sunt oameni toţi, şi-i plin în lume/De vameşi şi de farisei,/Îi văd şi nu-nţeleg anume/Ce mă mai poartă printre ei.//Le ard blesteme ceriul gurii/Când ţi se par duioşi şi trişti,/Aştern peste pornirea urii/Blândeţe de evanghelişti…//Prin valul care nu se curmă/Arare când mă strecor,/Eu simt minciuna cea din urmă/Ce-a umezit buzele lor…” (OAMENI).