Dacia după retragerea aureliană şi până în secolul XIII (1)

Jun 22, 2016

slaves.jpg

Faptul că nici la ora actuală nu există un consens cu privire la evoluţia populaţiei daco-române şi la originile poporului român se datorează, spun istoricii, unei aşa numite „tăceri a surselor istorice”, motiv invocat, în special, de către adepţii teoriei migraţioniste care susţin că teritoriul Daciei a rămas o „Terra deşertă” odată cu retragerea administraţiei romane de la nordul Dunării.


Şi cu toate acestea, continuitatea proto-românilor pe teritoriul Daciei este atestată, fără putinţă de tăgadă, de izvoarele arheologice locale, de culturile dezvoltate pe tot teritoriul fostei Dacii şi de, mai mult sau mai puţin, rarele înscrisuri istorice din perioada secolului al III-lea şi până în secolul al XIII-lea, odată cu întemeierea Ţării Româneşti sub Basarab I, scrie romania-misterioasa.blogspot.rs.

Invaziile triburilor germanice şi carpice, în valuri succesive, în provinciile dunărene, au silit administraţia romană să abandoneze Dacia, aceasta retrăgându-se strategic în sudul Dunării. De altfel, nici revoltele dacilor ocupaţi nu au constituit un element de ignorat pentru romani, acestea luând amploare, mai ales, după moartea împăratului Traian – fapt ce vine să contrazică scrierile secretarului personal al acestuia, care menţiona, la sfârşitul războaielor dacice, că întreaga populaţie autohtonă fusese redusă la maxim 40 de indivizi.

Data retragerii romane din Dacia nu poate fi stabilită cu certitudine, în literatura ştiinţifică, cei mai mulţi specialişti optând pentru anii 267-268 din vremea domniei lui Gallienus sau pentru anul 271, în timpul împăratului Aurelian. Faptul că provincia întemeiată de Traian nu a fost părăsită de întreaga populaţie este evident, autorităţile evacuând numai armata şi administraţia, la care se adăugau clasele înstărite, în special cele din zonele urbane, proces care se va repetă întocmai şi în alte provincii romane.

crestin2-harta-Dacia-sec-III.jpg

Dacia, secolul III

Continuitatea daco-românilor la nordul Dunării este dovedită de singura copie a unei hărţi romane, unică, de altfel, păstrată până în zilele noastre, Tabula Peutingeriana. Harta, realizată după anul 330 d.H., an în care împăratul Constantin cel Mare mută capitală imperiului de la Roma în Bizanţ, fosta aşezare pescărească de pe malul Bosforului, arată chiar şi după retragerea aureliană, nu mai puţin de 88 de localităţi cu rezonanţă daco-getă atât la nordul cât şi la sudul Dunării. Importanța acesteia este cu atât mai mare cu cât, fără doar şi poate, Tabula Peutingeriana este o hartă realizată în scopuri comerciale, dovedind aşadar o strânsă legătură economică a romanilor cu populaţia rămasă în fosta provincie dacică.

Curios este faptul că istoricii greci şi bizantini continuă să îi numească pe localnici daci sau geţi, denumire folosită în Bizanţ până aproape de secolul al X-lea, dată la care începe să fie folosit termenul de valah. Istoricul grec Zosimos menţionează, de asemenea, în secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Răsărit şi tribul carpo-dacilor de la nordul Dunării, conflict soldat cu înfrângerea celor din urmă. Mai mult, împăratul Constantin cel Mare, iniţiază construirea unui pod peste Dunăre, care să facă legătura cu fosta provincie romană, precum şi o campanie de la care îşi va trage titlul de Dacicus, lucru pe care îl va repeta şi împăratul Justinian. Deşi, practic, administraţia romană dispăruse din fosta provincie Dacia, teoretic, aceasta continuă să existe în structurile Imperiul Roman. Astfel erau create provinciile Dacia Ripensis şi Dacia Mediterranea, întâlnite şi sub numele de Dacia Aureliană în literatura secolului al XII-lea, un argument în plus în faţa continuităţii numelui de Dacia dar şi al celui de dac.

mileniu pierdut2.jpg

Curios este faptul că, deşi există mulţi adepţi ai teoriei migraţioniste, teorie care spune că poporul român s-ar fi format alături de cel albanez la sudul Dunării, urmând că apoi să migreze iarăşi în nord, nu există nici măcar o singură menţiune a unei asemenea trasmutări de amploare, fapt mai mult decât neobişnuit în canoanele vremii. De fapt, singura menţiune a unei migraţii a populaţiei este una în sens invers, de la nord la sud, menţiune care se referă, cel mai târziu, la secolul al XIV-lea.

Nu trebuie uitat nici împăratul Galerius (293-311), împărat roman de oricine dacică, născut, se pare, la sudul Dunării, din tată trac şi mamă „transdanubiană”, termen referitor la fosta populaţia dacă din provincia cu acelaşi nume. Mai mult, Galerius era poreclit de către cei apropiaţi, Armenterius – Ciobanul – referire mai mult decât evidentă la vechile sale ocupaţii, specifice, de altfel, populaţiei române de origine daco-getică. La fel de important, pentru susţinerea ideii de continuitate a populaţiei dacice sau daco-române, este şi împăratul Maximinus Thrax (împărat de origine tracă), cel care începând cu anul 236 se află în război cu dacii liberi şi cu sarmatii.

Conform istoricului Victor Spinei, locul de formare al poporului român rămâne încă o problemă controversată. Chiar dacă proto-românii supravieţuiesc, ei ies treptat, începând cu a doua parte a mileniului I, din atenţia cronicarilor, a istoricilor vremii şi din atenţia autorităţilor romane. Izvoarele arheologice dovedesc însă, mai presus de orice bănuiala, continuitatea populaţiei autohtone în spaţiul nord dunărean.

Încă din secolele III-IV, se remarcă aşa numită cultura Santana de Mureş, conturată cu precădere în arealul triburilor gotice, triburi ce continuă circulaţia monetară romană. Cultura Santana este urmată de cultura Ipoteşti Cândeşti (secolele V-VII), ce aparţine unor comunităţi sedentare, de sine stătătoare, ale căror îndeletniciri (agricultura, creşterea animalelor, ceramica de tradiţie romană) sunt caracteristice populaţiilor proto-româneşti. Totodată se remarcă şi continuitatea comerţului cu Bizanţul, o dovadă în plus a legăturilor dintre Imperiul Roman de Răsărit şi populaţiile de la nordul Dunării.

Mileniul pierdut. Dacia dupa retragerea aureliana pana in sec.XII.jpg

Influenţa valului migrator slav se observă pe teritoriul fostei provincii romane prin cultura Dridu, cultură remarcabilă din care iese în evidenţă ceramica lucrată la roată, ceramica ce poartă numele culturii respective. Aceasta se va răspândi şi la sudul Dunării, un rol important avându-l Primul Țarat Bulgar, deşi componente ale sale sunt observate şi în spaţii ce depăşesc autoritatea bulgară.

Secolele XI-XII aduc o altă cultură, Raducaneni, caracterizată prin prezenţa cuptoarelor rectangulare, ceramica lucrată la roată şi obiectele care vădesc prezenţa unei populaţii sedentare. Cultura Raducaneni este cu atât mai importantă cu cât răspândirea aşezărilor umane depăşeşte zona montană sau deluroasă şi se apropie de câmpie, fapt ce se datorează şi creşterii demografice.

 

 

 

Articole similare selectate pentru tine

Povestea cuiului dacic

În 1995, în Republica Moldova a fost adus un cui miraculos, un cui dacic care avea peste 2000 de ani vechime, un cui care nu ruginea…

Legiunile romane şi creştinismul în Dacia

România este o ţară în care majoritatea populaţiei este adepta religiei creştine. De altfel, se ştie că în special religia ortodoxă a marcat timp de veacuri viaţa spirituală a poporului român. Originea creştinismului pe teritoriul de astăzi al României este însă o problemă controversată.

Formarea poporului român 6/15

Aşezările civile geto−dacice, preponderent rurale, pot fi grupate în trei tipuri distincte: răsfirate, caracteristice în general zonelor montane, chiar şi în epocile ulterioare, cvasicompacte şi compacte.