Legiunile romane şi creştinismul în Dacia

Jul 12, 2017

România este o ţară în care majoritatea populaţiei este adepta religiei creştine. De altfel, se ştie că în special religia ortodoxă a marcat timp de veacuri viaţa spirituală a poporului român.  Originea creştinismului pe teritoriul de astăzi al României este însă o problemă controversată.

Ştim de exemplu cu siguranţă că în evul mediu românii erau în majoritate creştini ortodocşi.  Deşi oficial Biserica Ortodoxă Română susţine că această credinţă creştină a fost prezentă şi a fost adoptată de locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic de aproape 1800 de ani, sunt istoricii care susţin un alt punct de vedere. Mai precis aceştia consideră că majoritatea populaţiei a început să se creştineze mai târziu, aproape de Evul Mediu, credinţele păgâne supravieţuind în multe zone ale teritoriului României de astăzi, scrie romania-misterioasa.

Înainte de cucerirea Daciei de către romani nu se poate vorbi de creştinism pe teritoriul actual al României. Triburile geto-dace care ocupau acest spaţiu credeau în zei, în special în Zalmoxis. Era un cult solar, în care erau acceptate inclusiv ofrandele şi sacrificiile umane dar şi numeroase alte ritualuri păgâne. Mai mult decât atât populaţiile geto-dace aveau o castă preoţească bine închegată, Deceneu şi urmaşii săi, adevăraţi regi-preoţi fiind cea mai bună dovadă. Erau tradiţii religioase care se dezvoltaseră în acest spaţiu de secole.

După războaiele daco-romane din 101-102 şi 105-106, Dacia a fost cucerită de romani, într-o anumită proporţie. Mai precis este vorba despre Oltenia, Transilvania şi o porţiune din Muntenia. Restul teritoriului era stăpânit încă de triburi dacice libere alături de care au început să se infiltreze triburi germanice şi iraniene iar mult mai târziu cele slave.

Noii stăpâni ai Daciei romane au adus însă în zonele ocupate, involuntar şi creştinismul, prin intermediul legionarilor romani şi a coloniştilor. Nu era însă o religie practicată făţiş şi nici majoritară. Din contră cei mai mulţi ostaşi sau colonişti fiind păgâni, adepţi ai cultelor din Roma sau orientale. Cu toate acestea se consideră că odată cu venirea legiunilor romane, a venit şi creştinismul în Dacia.

„Neîndoielnic că şi între soldaţii legiunilor romane aduse în Dacia, unii erau creştini, chiar dacă, în virtutea disciplinei militare, erau obligaţi să-şi trăiască viaţa spirituală pe ascuns. La fel au fost aduşi deţinuţi din diferite părţi ale imperiului şi mai ales de la Roma, condamnaţi tocmai pentru delictul de a fi creştini, la muncă forţată în mine "ad metalla damnati". Dintre aceştia după eliberare, mulţi au rămas pe loc, cum au rămas şi o parte din soldaţii eliberaţi după 25 de ani de activitate militară, "veteranii", de la care ne-a rămas în limba română cuvântul bătrân, întemeind atât unii cât şi ceilalţi familii creştine, adevărate pepiniere misionare.”, precizează preoţii Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu în lucrarea ”Catolicism şi Ortodoxie românească.  Scurt istoric al Bisericii Române Unite”.

Marele istoric român Nicolae Iorga susţine la rândul său faptul că un număr de creştini a ajuns în Dacia după cucerirea romană. Mai precis este vorba despre cei alungaţi de prigoana romană din Asia Mică.

”Noua credinţă a ajuns şi la diferitele națiuni din Galia şi în locurile Britanilor, inaccesibile romanilor, dar supuse lui Christos, şi la Sarmați şi la Daci şi la Germani şi la Sciţi şi la multe neamuri şi provincii îndepărtate”, scria Tertullian în  ”Adversus Judaeus”, o lucrare din secolul al III lea dHR.

Specialiştii în istoria bisericească dar şi unii istorici români cred că noua religie a prins repede rădăcini în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Mai precis aceştia cred că deja din secolele III-IV a început creştinarea populaţiei. În secolul III dificil şi din cauza persecuţilor dar după anul 313 odată cu Edictul de la Milano dat de împăratul roman Constantin cel Mare şi Licinius, religia creştină avea undă verde în imperiu. Mai mult decât atât odată cu Teodosius, la sfârşitul secolului al IV lea, religia creştină devenea religie oficială a Imperiului Roman.

Toate aceste facilităţi au dus cu gândul la o creştinare masivă a populaţiei a teritoriilor intra şi extra-carpatice. Nicolae Iorga este unul dintre susţinătorii aceste idei. Acesta spune că inclusiv negustorii intraţi în contact cu comunităţile creştine au purtat suflul noii credinţe în această regiune.  ”Nici dacii, nici ceilalţi traci şi câţi iliri mai erau neromanizaţi nu puteau rămâne în afara frăţiei creştine ce se înjgheba pe pământul lor. Legea cea nouă se potrivea în multe privinţi cu legea lor cea veche pe care stăpânii cei noi o respinseseră la sate şi încercau să o nimicească. Aceeaşi sete de jertfă, acelaşi dispreţ pentru viaţă, scurt loc de ispăşire din care ai datoria să pleci cât mai curând aceeaşi râvnă pentru lăcaşul ceresc al veşniciei sigure, aceeaşi credinţă într-un singur Dumnezeu de lumină, aceeaşi taină şi aceeaşi frăţie.„, scria Nicolae Iorga.

Totodată sunt invocate descoperiri arheologice din secolele IV în special care ar demonstra prezenţa creştinilor în număr mare pe teritoriul actual al României precum şi organizarea lor. Astfel este vorba despre inscripţia de la Napoca din prima jumătate a secolului III care are semnul cruci alături de o dedicaţie zeilor mani,divinităţi romane protectoare ale morţilor. Apoi din secolul al IV-lea după retragerea trupelor romane sunt atestate candelabre şi vase liturgice la Biertan, potire euharistice la Ulpia Traiana şi Porolissum, lămpi cu monograma lui Hristos şi semnul crucii la Romula şi Apulum dar şi numeroase alte descoperiri de vase cu însemne creştine la Dej, Gherla, Porolissum, Gilău.

Totodată este faimosul donariu de la Biertan, considerat în mod unanim de specialişti un obiect creştin din secolul al IV-lea. Sfântul Andrei, importat misionar creştin în Scythia este creditat drept personajul care a creştinat o parte a teritoriul carpato-dunărean.

Pentru mulţi specialişti însă creştinismul în spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost o religie, cel puţin până în secolul al V-lea, a celor puţini. Mai precis comunităţile creştine erau restrânse, majoritatea populaţiei fiind păgână. Mai mult decât atât pe teritoriul actual al României centrele unde existau creştini erau restrânse doar în zona Daciei romane şi a influenţei imediate exercitate de romani precum Transilvania, Dobrogea sau Oltenia. Zonele din afară precum Moldova de exemplu erau locuite de păgâni, unde creştinismul a pătruns abia mai târziu. ”Marea majoritate a populaţiei era însă tot păgână. Însuşi cuvântul păgân, derivând din latinul „paganus„ care înseamnă  locuitor al satului, al unui ”pagus” , ne arată că populaţia rurală, deci mulţimea, s-a convertit mai târziu, că ea a continuat să se închine vechilor divinităţi, în timp ce orăşenii îmbrăţişau noua credintă”, scria Constantin C. Giurescu în „Istoria Românilor„.

Autori latini ai antichităţii târzii descriu aceeaşi stare de fapt. Păgânismul era îmbrăţişat de majoritatea populaţiei inclusiv în Dacia, în secolul III d Hr. ”Ce vom zice însă de Britani sau de Germani care sunt lângă Ocean sau de barbarii Daci şi Sarmaţi dintre care cei mai mulţi n-au auzit până acum cuvântul Evangheliei, dar îl vor auzi cu timpul?”, scria Origene într-o serie de comentarii la Evanghelia lui Matei.

Perioada de acceptare şi apoi de impunere oficială a religiei creştine a prins teritoriul carpato-danubian în afara fruntariilor romane, tranzitat sau ocupat de triburi barbare păgâne. Comunităţi creştine se aflau probabil în zona de influenţă romană sau apropiată de cea romană, eventual tranzitată de drumuri comerciale.  În restul teritoriului mai ales în zone precum Moldova sau Maramureş, chiar o bună parte a Munteniei lipsesc dovezi ale prezenţei creştinilor.

Nici obiecte, nici urme de lăcaşuri de cult creştine. De altfel deşi o ierarhie bisericească era atestată la sud de Dunăre dar şi în provinciile panoniene, la nord de Dunăre nu este cunoscut din această perioadă decât un singur episcop numit  Teofil "al Goţiei" şi care a participat la lucrările primului Sinod ecumenic de la Niceea din anul 325 d Hr.

Cu siguranţă însă populaţia românească de mai târziu va fi creştină în zorii evului mediu. De altfel chiar Anonymus, celebrul cronicar autor al ”Gesta Hungarorum” preciza că în secolul IX-X d HR. locuitorii valahi şi de alte neamuri ale Transilvaniei erau creştini răspânzând de patriarhia constantinopolitană.