Dacia după retragerea aureliană şi până în secolul XIII (2)

Jun 23, 2016

Faptul că nici la ora actuală nu există un consens cu privire la evoluţia populaţiei daco-române şi la originile poporului român se datorează, spun istoricii, unei aşa numite „tăceri a surselor istorice”, motiv invocat, în special, de către adepţii teoriei migraţioniste care susţin că teritoriul Daciei a rămas o „Terra deşertă” odată cu retragerea administraţiei romane de la nordul Dunării.

Deosebit de importantă este continuitatea creştină a populaţiei autohtone. Majoritatea istoricilor sunt de acord astăzi că românizarea şi creştinarea comunităţilor dace au reprezentat activităţi sincrone şi complementare, mărturii ale unei vieţi creştine datând fără întrerupere încă din secolul al III-lea. Mai mult, începând cu secolul al IV-lea, se înmulţesc, pe lângă obiectele cu caracter religios şi mormintele de factură creştină. Cum nici unul dintre popoarele migratoare, care au ajuns pe teritoriul fostei Dacii, nu era creştin, obiectele liturgice şi mormintele nu pot aparţine decât populaţiei autohtone, de sorginte daco-română. Apariţia unor necropole de incineraţie sau chiar birituale sunt considerate, astăzi, că aparţinând slavilor şi bulgarilor. În Dobrogea, procesul de contopire a populaţiei dace cu cea romană este şi mai evident, primul nume românesc „Petre”, fiind descoperit într-o inscripţie de pe un vas de lut datat în secolul III, vas descoperit în fostul castru roman de la Capidava, scrie romania-misterioasa.blogspot.rs.

Anonymus

Nu mai puţin importantă este mărturia ambasadorului bizantin, Priscus Panites, la curtea regelui hun Atilla. Acesta menţionează pe lângă prezenţa hunilor în Pannonia şi populaţia autohtonă, pe care o numeşte barbara:

"[...] De acolo am călătorit pe un drum neted, aşezat într-o câmpie, şi am trecut peste mai multe râuri navigabile dintre care cele mai mari, după Istros, erau aşa numitul Drecon, apoi Tigas şi Tifesas. Pe acestea le-am trecut în bărci monoxile, de care se foloseau locuitorii de pe malurile râurilor, iar pe celelalte le-am trecut pe plute, pe care barbarii la poartă în căruţe, deoarece locurile sunt mlăştinoase. Prin sate ni se aducea de mâncare, şi anume în loc de grâu, mei, în loc de vin, mied, după cum îl numesc localnicii.

După ce am trecut câteva râuri, am sosit într-un sat foarte mare unde se spunea că se află cea mai strălucită dintre toate locuinţele lui Attila, construită din bârne şi scânduri frumos poleite şi bine încheiate şi înconjurată cu o împrejmuire de lemn, pusă de frumuseţe, nu pentru întăritura. După locuinţa regelui se găsea locuinţa lui Onegesius împodobită şi această cu o împrejmuire de lemn de jur împrejur, dar nu era înfrumuseţată cu turnuri la fel ca cea a lui Attila. Nu departe de împrejmuire era o baie, construită de Onegesius, cel mai bogat dintre sciti după Attila, cu piatră adusă din ţara peonilor, deoarece la barbarii din părţile acelea nu se găseşte piatră şi lemn, ci se folosesc de material adus de aiurea”.

Apariţia valahilor pe scenă istoriei

Originile termenului de valah se regăsesc cu mult înainte de apariţia proto-românilor, mai precis la populaţiile de origine germanică în ale căror idiomuri, “walha” desemna celtii din triburile vecine, una dintre dovezile în acest sens fiind denumirea străveche a vechilor celţi din sudul Britaniei, galezii sau Welsh.

Odată cu ocuparea Galiei de către Roma, denumirea îşi schimbă sensul, definind acele populaţii romanizate. De abia odată cu venirea slavilor în Europa, sensul de valah se va aplica strict populaţiei de la nordul Dunării, ca o recunoaştere a descendenţei acesteia din Imperiul Roman. Cronicile bizantine, începând cu secolul al X-lea, vor defini comunităţile de pe teritoriul fostei provincii Dacia cu acest apelativ. La fel se va întâmpla şi cu celebra cronică ungară a notarului Anonymus, care pomeneşte în repetate rânduri prezenţa valahilor, vlahilor, valohilor sau a blascilor în Transilvania şi la nordul Dunării.