Extratereștrii sunt printre noi (2)

Jun 23, 2016

A venit însă H.G. Wells, scriitorul care într-un articol din anul 1893, articol intitulat Omul anului 1 milion, descria umanitatea viitorului ca o rasă cu piele gri, cu indivizi piperniciți și capete mari. Ulterior, în 1901, același Wells îi descria pe seleniți ca având aceleași trăsături, însă le adăugase niște ochi mari și negri și o pereche de aripi asemănătoare cu cele ale viespilor. Uitați însă de aripile cu pricina și spuneți-vă sincer: nu vi se pare o imagine teribil de cunoscută?

Adăugați acestui cocktail fantezist și celebra isterie iscată de Războiul lumilor care, atunci când a fost citită la radio, a scos zeci de mii de americani pe străzi, oameni convinși că sunt ținta atacului marțienilor mult mai avansați tehnologic, cu aspect cefalopod și cocoțați în tripozii lor ucigași. De aici, porțile imaginației s-au deschis larg, iar lumea care s-a ivit pare să nu mai cunoască granițe, mai ales că marea majoritate a extratereștrilor din ficțiune, dacă nu ne-au construit monumente în trecut, vor acum să ne studieze și eventual să ne cucerescă, consemnează Adrian Nicolae în stiintasitehnica.com.

Însă și acești extratereștri au nevoie de vehicule cu ajutorul cărora să străbată distanțe imense prin spațiu, fie ei marțieni sau de altă origine. Așa au apărut în anul 1947 farfuriile zburătoare. Mai precis, la 24 iunie 1947, atunci când pilotul american Kenneth A. Arnold a declarat în urma unui zbor că a observat nouă obiecte zburătoare, de forma unor farfurii, care se deplasau în formație deasupra muntelui Rainier, Washington.

Coincidență sau nu, doar o lună mai târziu avea loc incidentul de la Roswell, New Mexico, punctul de pornire al unei isterii globale cu privire la existența OZN-urilor pilotate de extratereștri. S-a vorbit atunci despre o farfurie zburătoare care a picat ca musca-n lapte fix pe teritoriu american, fiind ulterior recuperată și dusă într-o bază secretă americană. Ulterior a apărut și o scurtă filmare cu o așa-zisă autopsie a unor cadavre de…, ați ghicit, omuleți gri exact ca ăia imaginați de H.G. Wells. Decenii bune mai târziu s-a dovedit că autopsia cu pricina nu a fost decât o farsă, dar una care a îmbogățit niște indivizi cu un dezvoltat simț al afacerilor speculative.

Să mai spun că nave lenticulare existau deja aici pe Pământ și înainte de aceste presupuse incidente? Categoric! Pe prima am inventat-o românul Henry Coandă încă din 1932, an în care a și zburat cu ea. A patentat-o trei ani mai târziu. Peste 40 de ani, același Coandă declara în cadrul unui simpozion al Academiei Române că:

„Avioanele convenționale nu sunt decât îmbunătățiri ale unei jucării de hârtie făcută de copii. Mașinile zburătoare ale viitorului nu ar trebui să aibă părți în mișcare și ar trebui să decoleze vertical și să aterizeze în același mod”.

Și sunt convins că Henry Coandă nu a intrat vreodată în contact cu o entitate extraterestră care să îi vândă pontul, așa cum ar susține realizatorii emisiunii Ancient Aliens.

Oficial, au mai încercat și niște canadieni să inventeze un vehicul zburător în timpul Războiului Rece. L-au numit Avrocar, dar era atât de „eficient” că mai târziu a născut aeroglisoarele, navele pe perne de aer. Dar, așa cum se întâmplă întotdeauna, misterele și explicațiile supranaturale vor prima mereu în fața celor care oferă explicații raționale. Unde ar mai fi hazul dacă extratereștrii aștia gri, cu ochi mari și negri, capete disproporționate în raport cu trupul și niște mânuțe subțiri și delicate, nu ar mai răpi și supune la teste perverse cine știe ce gospodină singură de prin America de Nord?

Astăzi, probabil că H.G. Wells s-ar răsuci în mormânt dacă ar afla ce fac extratereștrii inventați de el. Nu numai că au devenit simbol al inteligenței din afara Terrei, dar sunt aici și ne controlează, ne testează, ne răpesc ocazional de parcă abia acum și-au dat seama că trebuie și ei să afle cum arătăm pe dinăuntru, taie vacile texane cu laserul și l-au eliberat pe Chupacabra ca să moară și capra… mexicanului. Curat murdar, coane Fănică, ar fi spus probabil și nenea Iancu Caragiale dacă ar fi apucat să vadă ce se petrece.

Alternativa verde și succesul de casă

Nu, nu o să încep să vorbesc despre ecologie. Cel puțin nu în articolul de față. Alternativa verde despre care am ales să pomenesc este exemplul clar că se poate și mai rău. Este adevărat că omuleții verzi (despre ei este vorba) nu mai sunt de actualitate, însă au avut și ei perioada lor de glorie în care să ne arate cât de răi pot fi.

Unii dintre primii aveau șase brațe, o piele verde, cap insectivor, colți înspăimântători și o problemă majoră cu umanitatea. Au apărut pe la 1900 ca o creație a lui Edgar Rice Burroughs, dar nu au avut un succes prea mare la public. Tot pe la început de secol XX, Chris Aubeck, un culegător de folclor, găsește într-un jurnal al vremii, Daily Kennebec Journal, prima referire la „omuleți verzi”, descriind o atare creatură ce fusese capturată dintr-o navă extraterestră prăbușită la Puglia, în Italia.

Dezinformarea nu este totuși o creație a jurnaliștilor din ultimii ani. A început însă nebunia OZN-urilor de la Roswell, iar câțiva ani mai târziu, în 1955, două familii de fermieri din Kentucky (nu știu cum se face, dar cele mai multe din aceste prime apariții au avut loc cu predilecție în zone rurale din state americane celebre pentru producția de whisky), au anunțat autoritățile că au fost terorizate de un număr neidentificat de creaturi asemănătoare cu cele din celebrul serial Gremlins.

Bizar este că fermierii au declarat că extratereștrii cu pricina nu au intrat în casă, ci au preferat să se strâmbe la geam, speriind copiii și stricând acareturile. Ciudați mai sunt și „alienii” aștia. Coincidență sau nu, în același an apărea romanul Marțieni, plecați acasă!, semnat de americanul Fredric Brown, roman în care acesta descria o rasă de marțieni verzi la culoare, cu o înălțime de maxim 75 de centimetri, capete sferice, lipsite de păr, dar cu urechi țuguiate, torace redus, membre cu câte șase degete și care purtau pantofi și pantaloni.

În plus, aveau ceva ce nu a lipsit aproape nici uneia dintre speciile extraterestre descrise mai sus, aversiunea față de oameni. Cum-necum, verzii lui Brown nu ne suportau cu niciun chip, ne considerau inferiori din toate punctele de vedere și, aici intervine noutatea, nu intenționau să ne invadeze în mod violent (deși veneau miliarde de astfel de marțieni), ci aleg să jignească pe toată lumea, una dintre metodele preferate de aceștia fiind aceea de a dezvălui secretele intime ale tuturor. E adevărat, volumul lui Fredric Brown nu s-a vrut altceva decât o scriere SF umoristică, cu pete de satiră la adresa contemporanilor.