Extratereștrii sunt printre noi (3)

Jun 26, 2016

Însă nu îți măsori forțele cu opinia publică. Omuleții verzi au prins atât de tare la public, încât au devenit imagini iconice ale marțienilor care vor să ne streseze cu orice chip. La fel de adevărat este și faptul că omuleții verzi pătrunseseră în cultura populară chiar mai devreme de Brown, numeroase publicații americane prezentându-i ca pe o imagine tip a extratereștrilor încă de la începutul secolului al XX-lea.

Și, ca și cum nu era de ajuns, s-a mai dezgropat și o poveste pierdută de secole, undeva de prin Anglia secolului al XIII-lea, cu doi copii verzi veniți din interiorul Pământului, din ținutul Sf. Martin, așa cum ei înșiși ar fi declarat, și care nu mâncau decât fasole. Dar cum străinii pasionați de fasole nu prea au avut cu ce să atragă publicul, povestea copiilor din Woolpit s-a întors acolo unde îi este locul, în frumoasa lume a basmelor pentru cei mici, consemnează Adrian Nicolae în stiintasitehnica.com.

A urmat, așa cum era de așteptat, reacția Hollywoodului. În fond, găina cu ouă de aur extraterestră nu avea cum să fie ratată de mogulii filmelor de succes. Ecranizări cu extratereștri de toate formele, culorile, națiile se făcuseră încă de la începutul cinematografiei, nu era un secret. Însă adevăratul succes de box-office nu avea cum să se bazeze doar pe gândacii, bondarii și nemorții extratereștri din filmele low-budget.

Lovitura a dat-o George Lucas, cu al său Războiul Stelelor, care a luat alienii și i-a aruncat prin tot Universul, creând o saga de proporții epice, care fascinează și azi cu aceeași intensitate cu care a făcut-o la finalul anilor ’70, atunci când a fost lansat primul episod.

Alături de el, încă mai de devreme, Star Trek și echipajul condus de căpitanul Kirk aprindeau imaginația tuturor, tineri sau bătrâni, oferindu-ne șansa să ne transpunem în pielea exploratorilor Cosmosului, mizând pe aceleași atuuri care ne-au făcut să rămânem singura specie umană în existență, curiozitatea, curajul și capacitatea de a ne ajuta reciproc. Mai mult, ne dădea șansa să vedem (sau măcar să ne imaginăm) lumi pe care știam că noi, telespectatorii din fața micilor ecrane, nu vom apuca să le vedem niciodată.

Peste toate, în 1982, micuțul E.T. al lui Spielberg, cel care se împrietenește cu un băiețel singuratic în încercarea sa de a ajunge acasă, a rupt toate barierele care mai încorsetau genul SF din cinematografie, generând venituri colosale (mai mari chiar decât Star Wars, în primă fază), și prezentându-ne imaginea unui extraterestru simpatic, cu intenții pașnice, chiar dacă uneori avea o tentă verzuie, care știe să se facă plăcut de către publicul de orice vârstă.

Mai târziu, Spielberg avea să declare că E.T. a fost nimic altceva decât prietenul imaginar pe care îl inventase în copilărie pentru a trece mai ușor peste divorțul părinților. Strategie de marketing sau pur adevăr, povestea lui Spielberg a prins la public, iar E.T. a devenit imaginea tip a extraterestrului binevoitor, hăituit de oameni, care nu vrea altceva decât să își facă prieteni noi.

Și dacă tot am ajuns și la partea în care vorbim de extratereștri simpatici, nu pot să nu mă opresc și asupra unui personaj care mie mi-a încântat, sincer, copilăria… Extraterestrul Marvin. E adevărat că nu e verde, dar casca sa care amintește de Marte, zeul războiului, este. În fapt, fața lui Marvin nu se vede niciodată, la fel cum nici culoarea pielii nu este vizibilă. Cu adidași albi uriași, ca ai unui baschetbalist, cu șortul și coiful roman și mănușile albe, Marvin este antieroul ideal.

Extrem de inteligent, tăcut, malefic, el vrea să distrugă Terra pentru că îi blochează vederea spre Venus. Motiv suficient de bun ca și al extratereștrilor gri sau verzi care fac toate trăznăile de care pomenisem mai devreme și, de ce nu, un personaj la fel de credibil ca și ei. Nu credeți? Unde mai pui că e și nemuritor, mai ales că a lucrat peste 2.000 de ani doar pentru a crea arma cu care să spulbere Pământul, Illudium Q-36 Space Modulator (indiferent ce o fi însemnând asta).

Marvin a fost creat în 1948 de Chuck Jones, unul dintre părinții lui Bugs Bunny, pentru a ilustra adversarul perfect pentru cel mai zăpăcit iepure de pe Pământ, iar Marvin a prins atât de bine la public încât a eclipsat orice alt răufăcător creat vreodată în lumea desenelor animate. Ca dovadă, Marvin este la fel de actual și de plăcut precum era și în vremea copilăriei bunicilor noștri.

Concluzie?

Sunt convins că vor exista destui cititori care să mă acuze că am dus în desuetudine un subiect atât de amplu precum cel al vieții extraterestre. Că l-am alăturat pe Marvin marțianul farfuriilor zburătoare de la Roswell, că am asemănat omuleții verzi și gri din cultura pop cu desenele animate sau că, poate, am rezumat totul la teoriile din emisiunea Ancient Aliens.

În fond, am fost gratulat în fel și chip doar pentru că într-o ediție de acum câțiva ani a revistei Știință & Tehnică am îndrăznit să subliniez greșelile științifice din mega-producțiile hollywoodiene. Însă, așa cum spuneam și în deschiderea acestui material, cred cu tărie că orice afirmație științifică are nevoie de dovezi credibile. Iar când pseudo-specialiștii pe care i-am văzut perindându-se pe micul ecran la Ancient Aliens și nu numai, sau indivizii care scriu cărți doar de dragul de a se îmbogăți pe seama ignoranței maselor, ajung să formeze opinii, consider că nu mai este vorba deloc de desuetudine.

Nu am dovezile necesare pentru a susține că extratereștrii antici nu ne-au vizitat planeta, nici atunci și nici în prezent, așa că nu pot face o asemenea afirmație. La fel, nu am dovezi că ei există. Cum aș putea atunci să declar că E.T. trăiește bine merci și ne mai face și câte o vizită din când în când? Sunt convins că undeva în galaxia noastră există și alte forme de viață, la fel cum sunt convins că ele n-au ridicat nici măcar un deget, tentaculă sau ce or fi având pentru a muta ditai pietroaiele pe Terra, dar asta este doar o părere personală.

Însă când un așa numit cercetător afirmă în fața a peste două miliarde de telespectatori, încurajat fiind de alți presupuși specialiști, că este foarte posibil ca ființe pe bază de carbon, născute pe alte planete, să interacționeze sexual cu pământenii, dați-mi voie să am mari rezerve în ceea ce privește pregătirea lor și seriozitatea afirmațiilor lor.

Când ei afirmă că doar extratereștrii puteau învăța oamenii cum să sculpteze piatra la nivelul clădirilor antice sau că ei au dat naștere tuturor religiilor lumii, asta ca să menționez doar câteva dintre gogomăniile flagrante din emisiunea respectivă, dați-mi voie să devin suspicios cu privire la toată această pleiadă de „extratereștri” mass-media care ne-a invadat în ultimul secol.

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au crezut în ființe supranaturale, convingeri bazate probabil pe acel instinct al supraviețuirii care ne ține în alertă și pe încercarea de a explica lucrurile pe care ei nu le înțelegeau. Încerc doar să îmi imaginez ce simțeau acei primi exploratori care au părăsit Africa și care au împânzit Terra, mergând prin lumi în care nici plantele, nici animalele, și mai ales celelalte specii de oameni, nu le erau cunoscute.

Probabil că atunci s-au născut și primele povești cu monștri. Au apărut apoi basmele cu zâne, cu spiriduși, uriași, vrăjitoare, lucruri în care unii mai cred cu tărie și azi. A venit rândul lui Big Foot (sau dacă preferați, Yeti, Abominabilul Om al Zăpezilor – frumoasă denumire, numai bună pentru un public avid de mister), a monstrului din Loch Ness, a Triunghiului Bermudelor sau a câtor și mai câtor grozăvii. Cu voia dumneavoastră, unii dintre ultimii pe listă, omuleții gri sau verzi, cu aspect hominid de parcă s-ar fi tras din strămoșul comun al maimuțelor și oamenilor, de pe alte planete.