Rapsodia română de George Enescu și fanfara din Torac

Sep 21, 2016

Cele mai multe din satele noastre românești se pot mândri cu un palmares bogat în realizări culturale și spirituale, iar în cadrul a tot ce are mai frumos folclorul nostru, în satele din sudul Banatului sau de la codru, cum li se mai zice, o tradiție îndelungată și persistentă o mai au și fanfarele, de regulă mai numeroase decât orchestrele populare.

Textul de față se vrea a fi o poveste a unei fanfare, însă dintr-un sat de la pustă, din Banatul central, fanfară căreia i-a fost dat să strălucească meteoric și să se stingă tot meteoric, o poveste a unui entuziasm tineresc, a unei inițiative inspirate și binevenite și a unui epilog absurd și nedorit. La începutul anilor ’50 ai secolului trecut, ani promițători ai socialismului și trebuie să recunoaștem benefici pentru emanciparea culturii minoritare, în localitatea Torac ( cândva Begheiți), căci despre acest sat este vorba, toate cele trei secții ale S.C. ”Flacăra”, vestita orchestră “Lira” și interpreții vocali, celebrul cor sub bagheta dirijorului Ion Lațcu și nu mai puțin demne de admirație formațiunile de călușari, de dansatori… toate și-au început un drum de ireversibilă ascensiune spre cote valorice ce și-au atins apogeul, să zicem, undeva, spre sfârșitul anilor ’60, perioadă ce coincidea și cu aniversarea a două secole de la colonizarea torăcenilor pe meleagurile actuale. Toate bune și frumoase, însă pe lângă acest triumvirat cultural, parcă totuși ceva mai lipsea… Ce anume, vom afla din întrebarea firească ce și-au pus-o unele persoane responsabile de cultură, cerând, bine­înțeles, avizul și de la factorii de decizie din ierarhia locală și regională, a acelor vremuri: De ce n-am avea și o fanfară care să evolueze umăr la umăr cu ”Lira” și să ducă faima satului nostru?! Puține zise și multe făcute… La concurs s-a prezentat un număr impresionant de tineri, unii mai dornici decât alții să devină fanfariști (pe atunci tineretul nu emigra în străinătate, nu frecventa cafe-baruri și nu știa de muzica rock). A fost angajat reputatul instructor Nicolae Iorga, din Vlaicovăț, căruia, știind că în satul lui Bocăluț publicul era unul exigent și răsfățat (având proprii unități de măsură în aprecierea valorilor artistice) nu i-a rămas decât să-și suflece mânecile și să purceadă la treabă. Uica Nicolae, așa cum îi ziceam în grai, a fost un minunat om și pedagog, iubit și respectat de toți elevii săi, pentru sârguința, profesionalismul și dragostea pe care o manifesta față de instrumentele de suflat – mai târziu de aceleași sentimente de respect se bucura din partea tuturor torăcenilor. Au fost aprinse făcliile acestui entuziasm amatoricesc înainte cu 50 de ani, în iarna lui 1954… În urma absolvirii  cursului teoretic și după ce-am intrat în secretul instrumentelor… am început să punem bazele unui repertoriu din ce în ce mai bogat și variat. Am început să luăm parte la toate manifestările culturale din sat și dimprejur, să cântăm la jocul mare, pe la nunți – stârnind peste tot admirația celor ce ne ascultau. La tradiționalul spectacol din vacanța de iarnă a elevilor, fanfara participa obligatoriu cu câte un original “potpuriu”, ceea ce constituia o premieră pe scena Căminului cultural torăcean. Alcătuirea și aranjamentul unui astfel de buchet sonor a fost asigurat de însăși priceperea și măiestria instructorului nostru, care în nopți de veghe știa să zăbovească până în zori de zi, pentru a ne asigura la timp partiturile de exerciții. Potpuriurile au rămas în amintire plăcută subsemnatului și datorită faptului că părțile solo erau de obicei încredințate clarinetului “B”, pe care le-am interpretat împreună cu Pavel Dejan.

La numai un an și ceva de la înființare, într-adevăr fanfara a început să ducă faima satului… atunci când a participat la o amplă manifestare la Melenți. În condițiile mass-media de pe atunci muzica și costumația românească erau, în multe cele,  încă necunoscute unui public mai larg… Astfel că încă de la ridicarea cortinei apariția noastră pe scenă, în candidele costume naționale, a fost o revelație pentru publicul din sală. Sau cum s-a exprimat un spectator: Parcă au apărut niște îngeri în alb, cu trâmbițele, pe scenă!  Ritmul seducător al ardelenelor și melodiilor populare au făcut parcă să vibreze întreaga scenă, în rezonanță cu cele 36 de instrumente și să fim răsplătiți cu aplauze la scenă deschisă și mai adunând la activ și câteva bisuri. Nespus de plăcute amintirile acelor vremi. Acasă am organizat o paradă prin sat, cu căruțe trase de cai, scandând: Trăiască învingătorii de la Melenți!… iar consătenii ne serveau cu țuică caldă. Însă, totuși, nu ne-am fi încumetat să scriem despre toate acestea (au fost și sunt multe alte fanfare care merită mai multă atenție din partea gazetarilor), dacă nu ar fi avut loc un eveniment deosebit. Anume, problema curentă care ne dădea cel mai mult de furcă a fost lipsa partiturilor. Cortina de fier ne zăgăzuia accesul spre țara-mamă. Pe fondul acestor nedumeriri dirijorul nostru a recurs la cea mai temerară soluție: Să punem în repertoriu nici mai mult nici mai puțin decât “Rapsodia română” în La major, de George Enescu – care în acea perioadă se afla la Paris. Știam noi că rapsodia conține  părți complexe, care necesitau o măiestrie interpretativă, în special acea eflorescență, acel singular joc de artificii melodioase și armonioase ce înnobilează acustica spațiului mioritic românesc… însă noi am făcut legământ cu uica Nicolae, al nostru, că vom depune toate strădaniile, că ne vom încăpățâna și mai mult și vom munci un an de zile, dacă e nevoie, numai pentru a executa rapsodia la un nivel artistic de apreciabilă calitate.

Așadar, fanfaristul Ionel Lelea (eufoniu) avea sarcina să ne facă rost de adresa marelui muzician – prin intermediul unui unchi al său, Gligor Doclean, originar din Uzdin și care funcționa ca medic la un spital din Paris. Însă, plecând într-o seară să ne întâlnim cu verișoara noastră primară, Viorica Șuștrean (profesoară de limba franceză), care tocmai se întorsese acasă, în urma absolvirii stagiului de un an la Paris, norocul a făcut să aducă cu sine, printre altele și un ziar parizian (Ici Paris) în care figura și un articol despre George Enescu. Grație scrisorii expediate acestui ziar de către Viorica Șuștrean (astăzi domiciliată în Florida și fiind unul din cei mai fideli și apreciabili donatori ai Bisericii din Toracu-Mare) am ajuns în posesia mult căutatei adrese. Marele muzician român s-a arătat plăcut surprins și oarecum uimit de scrisoarea noastră. În primul rând nu știa că aici trăiesc români (nici n-avea de unde să știe, întrucât din dulcea Bucovină și până la noi sunt de înfruntat mai multe bariere ideologice și informative) și-n al doilea rând nimeni până atunci nu i-a solicitat “Rapsodia română” pentru fanfară (!). La solicitarea noastră ne-a fost trimisă varianta clasică, pentru orchestră, alături de cele mai amabile promisiuni cum că imediat ce se va face sănătos va proceda, împreună cu un coleg de breaslă, la scrierea aranjamentului pentru fanfară, urmând a ni-l trimite cu cea mai mare plăcere, aici, la noi, în Banat. Spre marea și profunda noastră întristare, marele maestru al muzicii românești și universale n-a mai apucat să se facă sănătos, genialul compozitor, interpret și dirijor a închis ochii pentru totdeauna, în primăvara anului următor. Nu putem ști dacă ar fi fost posibil un aranjament al Rapsodiei, cu forțe proprii, însă știm că vestei triste i-a urmat și una dezamăgitoare: Nu se poate ști de la ce nivel  decizional, al ierarhiei comuniste, a fost ordonată hotărârea să nu se mai permită semnarea unui nou contract cu distinsul om de cultură, instructorul și dirijorul Nicolae Iorga (decât numai pentru posibilitatea revenirii lui în anumite ocazii speciale). Toracul, sat fruntaș, cu oameni harnici, și-ar fi putut permite, fără nici o problemă, asigurarea de domiciliu trainic, celui mai nou fiu adoptiv al satului. Numai că n-a fost să fie așa. Socialismul trebuia să-și arate și reversul medaliei. A fost probabil ceva similar cu actul mutării “Libertății” de la Vârșeț la Panciova (pe motivul de a fi mai aproape de tipografie!!). Mult apreciatul nostru dirijor, Nicolae Iorga, era de neînlocuit. A rămas un mare gol, în urma lui, fanfara a început să intre în agonie și după mai mulți ani să se stingă. A rămas în urma noastră o frumoasă amintire, încununată cu visuri tinerești și cu multe regrete. Din partea unora, poate ar fi fost prea mult pentru Toracul dornic de muzică autentică și de muzicieni talentați, să aibă și o fanfară de amatori, care într-atâta să se îndărătnicească încât să cânte în premieră mondială acea preafrumoasă “Rapsodie română”, de George Enescu.

Horia Lelea