Formarea poporului român 4/15

Mar 13, 2017

Majoritatea istoricilor susţin că prin comaţi trebuie să inţelegem poporul de rând. Ca atare, aceştia deţineau poziţia dominantă în economia dacică, acoperind practic toate activităţile cunoscute, la vremea aceea, de economia Daciei libere. Nu poate fi neglijată însă participarea lor la acea adunare armată generală, cu rol politic şi militar important.

Economia geto-dacilor

Cât priveşte categoria socială formată din sclavi şi captivi, se pot avansa în momentul de faţă, câteva idei. În vremea statului, Dacia nu mai era o furnizoare de sclavi lumii greco−romane decât, în cea mai mare parte, sub forma captivilor făcuţi de armatele romane expediţionare la Dunăre. Societatea geto−dacică atinsese un nivel al dezvoltării sale economice şi sociale, care să−i permită valorificarea locală a aparentului surplus de forţa de muncă, iar din punct de vedere spiritual să ducă la înlăturarea practicii vânzării ''conaţionalilor'' ca sclavi. Prezenţa sclavilor ca o categorie socială integrată în economia Daciei este o realitate atestată de bune izvoare istorice. Dintre aceştia, captivii de război constituiau o categorie aparte, cu un statut special. Ei erau siliţi la cele mai grele munci, iar viaţa le era mereu în primejdie. Aceşti captivi nu se aflau la dispoziţia vreunui particular, ci în puterea regelui, a statului.

Este foarte probabil ca regii daci, angajaţi într−un mare efort constructiv, acordau deosebita atenţie acestei componente a prăzii de război. Munca servilă avea o anumită însemnătate în economie, dar era departe de a avea pondere asupra muncii libere în vreun domeniu.

O importanţă mai mare, în raport cu situaţia din agricultură şi mesteşuguri, o aveau sclavii în construcţiile de interes public, îndeosebi la cetăţi.

Atunci când cuprindem sub mantia civilizaţiei economia geto−dacilor avem în vedere acel mod al lor de luare în stăpânire a unei părţi din natura în vederea susţinerii materiale a existenţei lor, adică ocupaţii, tehnici folosite, organizarea si funcţionarea proprietăţii, a producţiei în general, comerţul etc.

Una dintre problemele cele mai importante în ecuaţia economiei geto−dacilor o constituie cea a organizării şi funcționării proprietății, a relațiilor de proprietate. Iată însă că tocmai în legătură cu acest aspect informaţiile sunt cele mai sărace, fapt pentru

care istoriografia noastră ne oferă puncte de vedere foarte diferite. Într−o societate predominant pastoral−agrară ca cea geto−dacică, proprietatea asupra pământului constituie aspectul principal. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este că forma dominantă de stăpânire a pământului era cea comună, însă nu arhaic−gentilică, ci sub forma obştilor ulterioare, capabile să îngăduie existenţa unor contradicţii sociale cu rezonanţe în organizarea statală.

Problema dacă, în toată vremea statului dacic, obştea sătească a existat sau dacă ea a intrat în disoluţie, principiul proprietăţii private asupra locului de arătură luând locul celui al stăpânirii comune, rămâne încă un deziderat al cercetării istorice.

Mult mai multe aspect ştim însă despre ocupaţiile şi tehnicile productive ale geto−dacilor. Cele mai multe date despre acest extraordinar ''furnicar'', pe care îl reprezenta, în perioada sa clasică, şi îndeosebi în zona central transilvăneană, societatea geto−dacică, le avem de pe urma descoperirilor arheologice.

După opinia noastră ocupaţia principală a geto−dacilor a fost creşterea animalelor (vite, oi, capre, porci, cai, alte animale domestice). Mai multe aspecte ne îndeamnă spre o astfel de concluzie. În primul rând, condiţiile naturale erau foarte favorabile pentru aşa ceva, de la șes şi până în vârful munţilor. Apoi, creşterea acestor animale nu necesita un efort transformator deosebit asupra naturii, nici în ceea ce priveşte asigurarea hranei acestora, nici creşterea animalelor în sine.