Formarea poporului român 6/15

Apr 02, 2017

Aşezările civile geto−dacice, preponderent rurale, pot fi grupate în trei tipuri distincte: răsfirate, caracteristice în general zonelor montane, chiar şi în epocile ulterioare, cvasicompacte şi compacte.

Viața cotidiană

În aşezările răsfirate, gospodăriile, uneori grupate câte două−trei, se aflau la sute de metri unele de altele şi erau dispuse pe terase parţial amenajate în pantele domoale sau piezişe ale înălţimilor. Alteori, pâlcurile de case erau situate, în funcţie de formele de relief existente, de aşa manieră încât eforturile pentru amenajarea terenului în vederea ridicării construcţiilor să fie minime. În asezările cvasicompacte se întâlneşte aceeaşi preocupare pentru dispunerea locuinţelor şi a anexelor gospodăreşti în funcţie de formele de relief, evitându−se înghesuirea construcţiilor chiar dacă terenul se preta la şiruri (străzi) de construcţii.

În jurul locuinţelor din prima categorie se aflau, probabil, atât restransele terenuri arabile, cât şi păşunile. Lângă acelea din a doua categorie se aflau doar curţile şi grădinile sau livezile, pământul arabil şi păşunile comune fiind în afara ariei ocupate de aşezare. Nu putem însă avansa date certe referitoare la întinderea aşezărilor. În zona amintită, compacte sunt doar aşezările de la Fata Cetei, Fetele Albe şi Sarmizegetusa, toate situate pe locuri improprii, fapt ce a necesitat terasări pe versantele însorite ale înălţimilor.

Locuință dacică

Cât priveşte locuinţele geto−dacilor, domeniu în care schimbările survenite în cursul dezvoltării istorice în ceea ce priveşte conceperea şi amenajarea sunt dintre cele mai lente, în zona Munţilor Şureanu domină locuinţele de suprafaţă, ridicate direct pe sol şi în majoritate din lemn.

Unele locuinţe sunt patrulatere, altele sunt rotunde, ovale sau poligonale. Că acest tip de locuinţă a evoluat din acelea adâncite sau semiadâncite în pământ (prezente în zonele mai joase ale Daciei), o demonstrează, mai întâi, perpetuarea unor sisteme de construcţie “improprii” noului tip de locuinţă (ridicarea pereţilor pe un schelet de stâlpi înfipţi în pământ) şi, în al doilea rând, planul lor.

Ieşită din comun este apariţia în zona capitalei dacice a locuinţelor cu etaj, construite cu aceiaşi pereţi din lut armat. Comunicarea între parter si etaj se făcea, desigur, cu ajutorul unei scări interioare, confecţionată din lemn. Raportate la realităţile de atunci, acestea pot fi considerate palate. La toate construcţiile cu mai multe încăperi destinaţia acestora era diferită. La acelea cu încăperi concentrice, în cazul în care ele constau din trei piese, prima, exterioară, era târnaţul, a doua magazia sau celarul, iar a treia încăperea propriu−zisă de locuit, după cum demonstrează amplasarea vetrei de foc şi inventarul acesteia.

Raportate la lumea “barbară” europeană, dar nu numai, de−a dreptul impresionante sunt captările de apă ale izvoarelor, conductele de teracotă pentru apa potabilă, care, însumate, ajung la lungimi de kilometri, filtrele de plumb, cisternele simple, căptuşite cu lemn sau construite după cea mai avansată tehnică a vremii, canalele dăltuite direct în stâncă sau alcătuite din blocuri anume cioplite, scările monumentale din piatra fasonată, drumurile pavate, unele din lespezi de calcar şi protejate de acoperişuri.

Toate acestea, chiar dacă au avut drept modele construcţii similare din lumea greco−romană sau au fost realizate şi cu participarea unor meşteri străini, demonstrează nivelul elevat de civilizaţie la care ajunse o parte a lumii geto−dacice. Atari pretenţii de confort şi bunăstare, cel puţin în lumea capitalei şi la nivelul stărilor superioare ale locuitorilor, se dovedesc net superioare celui al popoarelor vecine şi sunt de comparat cu realităţile din lumea greco−romană.

Hrana era predominant de provenienţă animalieră, completată cu produse vegetale foarte diverse (culese din natură îndeosebi, dar şi cultivate), ca gradul de prelucrare era modest şi că obţinerea acesteia era ocupaţia principală a tuturor membrilor familiei, fiecare în felul său.