Moara cu „Cindă”

Apr 02, 2017

Referitor la morile de apă cu ciutură în Banat, există numeroase urme scrise, care confirmă prezența lor din secolul al XIV-lea.

Într-un inventar al moșiei Valea din Caraș-Severin, din 1377, printre bunurile imobile este menționată și o moară cu palete. În următoarele decenii sunt pomenite morile pe apa Bârzăvii și pe apa Pogăniciului.(1) Totuși, pentru Banat, moara cu „cindă” constituie un caz aparte, precum și casa cu „cindă”, răspândită în satele din jurul Topletului, Moldova Nouă, în zona Vârșețului (Straja, Coștei, Srediștea Mică, Mesici, Sălcița), respectiv în toate așezările cu olteni stabiliți în Banat în cursul secolului al XVIII-lea.

Pentru cunoașterea generală este nevoie de o cercetare amănunțită și un studiu aprofundat în ceea ce privește morile cu „cindă” din Voivodina, adică Banatul de munte, Valea Cărașului.(2)

În scurta noastră incursiune vom încerca să elucidăm documentar unele aspecte, apariția și locația celei mai vechi mori cu „cindă” din această parte a Banatului, fiind vorba de moara mănăstirească din Srediștea Mică.

Pârâiașul srediștean, denumit „Ogașul Mare”, „Jeruga” sau „Ogașul Pârneaorii” are izvorul principal la altitudinea de 162 metri, considerându-se că are cea mai mare cădere dintre toate pârâiașele Munților Vârșețeni, în medie 207 metri la fiecare kilometru. În oval de Srediștea Mică, în pârâiașul Pârneaorii se varsă „Ogașul cu soc”, în locul denumit descriptiv sub Clemu.(3)

La jumătatea secolului al XVIII-lea, la Srediștea Mică, sub Clemul (locul unde cele două pârâiașe se fuzionează), există o moară de apă, încă din anul 1756. Moara de apă cu „cindă”, pisa (funcționa) în timpul când pârâiașul avea debit maxim, în timpul ploilor adică în perioada de primăvară și toamnă. Pe de altă parte este cunoscut că pârâiașul Pârneaorii în condiții obișnuite are puțină apă, care se varsă în Râtul vîrșețean. În starea maximă, acest pârâiaș putea avea până la 6m3/s de apă, când moara mănăstirească a putut să piseze.(4)

Moara mănăstirească cu „cindă” a fost construită în anul 1756, când viața monahală era condusă în această veche vatră românească de starețul Iosif (Pomfil). Din bilanțul (venitul, cheltuiala) mănăstirei în perioada anilor 1754-1775, pentru cele necesare construirii morii s-au achiziționat: patru pietre de moară de apă, mănăstirea a plătit 86 florinți, 12 saci confecționați din piele de capră tăbăcit pe partea fără păr – 16 fl., pentru vânturătoare (ciur) de fier – 32 fl., grinde de lemn – 20 fl. Și diverse piese – 100 fl. În apropierea morii de apă, se găsea o fântână zidită din piatră. În anumite perioade în lipsa cerealelor, se aducea la măcinat rădăcini din pir uscat la soare sau pe cuptor.(5)

Elementul definitoriu în arhitectura acestor râșnițe îl constituie „cinda”, un mic foișor construit pe două grinzi, în fața ușii de acces în moară. Moara cu „cindă” este specifică zonei mmontane, cu ape repezi și debit scăzut, acționate prin forța apei. Elementul tehnic caracteristic este ciutura compusă dintr-un buciume cilindric, în care sunt fixate radiar un număr variabil (14-16) de lopeți (aripi) de forma unor linguri scobite cu țesla în lemn de plop, salcie sau paltin. Pornitorul și opritorul morii se făcea cu ajutorul opritorului, cunoscut sub denumirea „posadă”. Acoperișul era construit din stâlpi de stejar. Capacitatea de măcinare de 25-30 kg, se realiza într-un răstimp de 24 ore și reprezenta mai mult un mijloc de satisfacere a necesităților mănăstirești, iar ca unitate de capacitate se folosea oca, egală cu 1.25 litri.(6)

Moara de apă mănăstirească din Pârneaura reprezintă o etapă importantă în dezvoltarea comunității, constituind un document viu, menit să păstreze imaginea modului de viață din Banat. Din păcate, moara mănăstirească nu mai există, însă a rămas denumirea, locul și documentele care fac referință la bijuteria sredișteană de odinioară.

dr. Dorinel Stan

Note:

1. Victor Montogna, „Banatul românesc în cele dintâi veacuri ale stăpânirii ungurești”, RISBC, XII, 1943, Timișoara, pag. 288
2. „Râșnițele de pe pârâul Morilor din Taplet”, Nicolae Țăranu, Studii și comunicări, etnografie, istorie, Carașseverin, 1974, pag. 64
3. „Glasul Cerbiciei”, Vârșeț, nr. 4, anul III, 2009, pag. 20
4. Arhiva St. Microfilmele, Austria, rola 151, București
5. Arhiva Mănăstirii Mesici, cutia IF, legătura pe 775, Venitul și cheltuiala din 1754-1775
6. Studii și comunicări, etnografie, istorie, Carașseverin, 1974, pag. 71