Interferențe culturale la Dunărea mijlocie și de jos în mileniul al II-lea al erei creștine 1/2

Jun 02, 2017

Dunărea şi bazinul dunărean nu sunt numai o zonă hidrografică, ci şi un spaţiu cu o foarte mare importanţă politică, economică, strategică şi culturală în întreaga istorie a Europei, din antichitate şi până astăzi.

Dunărea are o lungime de 2.783 km, din estul Pădurii Negre germane şi până la vărsarea sa în Marea Neagră. Spaţiul dunărean, cu tot cu reţeaua de afluenţi, cuprinde o suprafaţă de 817.000 km², ce atinge Elveţia, Italia, Germania, Austria, Cehia, Slovacia, Polonia, Austria, Ungaria, Croaţia, Slovenia, Serbia, România, Bulgaria, Moldova şi Ucraina.

Dunărea de Sus (Pădurea Neagră - Viena), Mijlocie (Viena - Belgrad) şi de Jos (Belgrad - Marea Neagră) sunt zone ale acestui lung fluviu european, dar în acelaşi timp sunt şi spaţii culturale. Uneori zonele dunărene au fost o linie de demarcaţie dar de cele mai multe ori, au fost un coridor cultural ce a facilitat contactul dintre civilizaţii diferite, sau au fost un pod ce a facilitat contactul şi transferul reciproc de elemente de civilizaţie.

Banatul este o zonă geografică şi istorică distinctă, situată la interferenţa Dunării mijlocii cu Dunărea de Jos. Aşezat la nordul fluviului, dar pe malul acestuia, Banatul este - din punct de vedere hidrografic - arondat integral spaţiului dunărean. Cu o suprafaţă de 28526 km², Banatul a avut o dezvoltare istorică grefată pe istoria Dunării.

Banatul a fost o parte a acelui coridor cultural prin care s-a produs indo- europenizarea continentului, în acelaşi timp leagăn de culturi preistorice, dar şi zonă atractivă pentru atragerea şi dezvoltarea altor culturi, ajunse aici. Prezenţa dacilor şi a regatului dac, cucerirea Daciei de către romani şi transformarea în provincie romană, a pus o pecete de neşters asupra istoriei ulterioare a regiunii. Mileniul „tăcut” (175- 1241 d.Ch.) aduce - pe substratul etnic existent - migraţia unor valuri succesive de populaţii (goţii, hunii, gepizii, avarii, bulgarii, ungurii, pecenegii, uzii, cumanii, tătari) dintre care unii au lăsat urme etnice, alţii doar au trecut pe aici.

Istoria medievală a zonei bănăţene poate fi considerată ca începând cu secolul al X-lea d.Ch., atunci când aici este amintit un ducat („voievodat” în termeni locali) condus de Glad (cca 934 d.Ch.), care luptă cu triburile maghiare aflate în expansiune, dar reuşeşte să-şi asigure continuitatea dinastică. Unul dintre urmaşii săi, pe nume Ahtum, este conducătorul unei ţări („regum”) care se împotriveşte (aprox. între anii 1028-1030) regelui maghiar Ştefan I şi este înfrânt doar prin trădarea comandantului său militar, văr totodată, Chanadinus. Chiar dacă regiunea intră, în timp, în sfera de suzeranitate a regatului maghiar, continuitatea dinastică durează încă un timp îndelungat.

Situat la confluenţa şi interferenţa culturilor „greceşti” şi „latine”, ambele succesoare ale Imperiului Roman, Banatul a fost un receptor al ambelor tendinţe. Dacă până la începutul noului mileniu cultura „grecească” era preponderentă, mai apoi pătrunde aici masiv şi cultura „latină”. înfiinţarea primei episcopii de rit „latin” (catolice, după marea schismă din anul 1054) aici, la Cenad pe malul Mureşului, în jurul anilor 1030, a primei şcoli latine de pe teritoriul actual al României, a fost un moment extrem de important în dezvoltarea culturală zonală şi nu numai.

Interferarea culturii bizantine cu cea occidentală, prin filieră germană, va fi un proces îndelungat, desfăşurat pe aproape întreaga istorie medievală. Prin acestea Banatul a fost permanent conectat la cele două mari curente culturale europene. Chiar dacă la început au fost suprapuneri culturale, în sensul unei culturi bizantine în rândul masei şi a uneia „latine” în rândul nobilimii, clerului şi orăşenimii, interferenţele culturale s-au făcut simţite. În timp, nivelul acestor interferenţe a coborât şi în profunzime. Religia romano-catolică, mănăstirile catolice şi ortodoxe, şcolile - în limba latină la început - apoi şi în limbile vorbite aici - numărul mare al tinerilor bănăţeni ce au studiat la marile universităţi europene, sunt tot atâtea dovezi ale acestui proces de aculturaţie.

Otomanii cuceresc Banatul (două treimi din total, iar restul abia în anul 1658) în anul 1552 şi transformă zona într-o provincie otomană, până în anul 1716. Deşi influenţa civilizaţiei de tip musulman a fost redusă, ea a îmbogăţit peisajul cultural al zonei, cu elemente ce se pot încă observa în peisajul etnografic.

Populaţia Banatului medieval a avut ca element de bază elementul romanic, prin români, cărora li s-au adăugat elemente vechi slave, unele grupuri de turanici (pecenegi şi cumani), urmate apoi de elemente maghiare şi sârbe. Alături de acestea au mai fost grupuri etnice de origine germană, slovacă, cumană, italiană şi chiar grupuri de colonişti otomani din partea europeană a imperiului Otoman, cărora li s-au adăugat elemente din sudul Dunării: sârbii, macedo-români, greci, albanezi, bulgari.

Casa de Habsburg cucereşte această zonă în urma campaniilor militare din anii 1716 şi 1717, situaţie consfinţită prin Tratatul de pace de Pojarevaț (Požarevac) din anul 1718. Acum regiunea îşi primeşte denumirea de Banat iar împăratul Carol al Vl-lea transformă zona, la insistenţele prinţului Eugeniu de Savoya, într-o ţară de coroană („Kronand”) condusă direct de la Viena printr-o comisie aulică şi având aici un guvernator militar până în anul 1753, mai apoi (până la 1778) un preşedinte civil şi un aparat administrativ propriu.

Măsurile adoptate de Casa de Habsburg au transformat Banatul, dintr-o zonă dunăreană comună, într-una din cele mai dinamice şi prospere regiuni ale monarhiei şi chiar ale Europei. Să explicităm. Împăratul era proprietarul pământului iar vechea nobilime feudală a fost exclusă de la proprietatea asupra acestuia. Banatul a fost singura regiune europeană în care principiile mercantilismului iluminist au putut fi aplicate fără nici o oprelişte, fapt care a permis o dezvoltare economică fără precedent. S-au dezvoltat industria extractivă şi prelucrătoare, cea textilă şi alimentară, a altor bunuri de consum. În planul agriculturii, imperialii au executat măsuri ample de îndiguiri şi desecări, fapt ce a redat culturii zeci de mii de hectare; a fost introdusă cultura plantelor tehnice: inul, cânepa, indigoul, orezul etc., au apărut culturile de duzi şi manufacturi de mătase naturală, au fost introduse metode agrotehnice modeme. Creşterea animalelor a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă. Oraşele şi târgurile au cunoscut o dezvoltare explozivă şi rolul lor a devenit preponderent în economia zonală. în câteva decenii regiunea s-a transformat într-un exportator de materii prime şi secundare de prim rang în cadrul monarhiei habsburgice.

Populaţionismul ca parte componentă a iluminismului, a fost şi baza politicii habsburgice în Banat. Din dorinţa de a avea la dispoziţie o forţă de muncă catolică, calificată, împăraţii au colonizat aici zeci de mii de familii germane şi germanofone, alături de alţi catolici: francezi, italieni, spanioli. Aşezaţi în sate separate sau alături de băştinaşi coloniştii au avut de înfruntat o altă realitate, la care s-au adaptat şi pe care au modelat-o în timp. Lor li s-au alăturat, mai târziu, grupuri etnice sârbeşti, maghiare, slovace, cehe, evreieşti, sau elemente izolate ale altor popoare.

Administrația imperială, deși birocratică, și-a îndeplinit misiunea de a ordona întreaga activitate a Banatul. Districtele veacului al XVIII-lea au respectat vechile cutume administrative dar le-a imprimat mai multă seriozitate. Măsurile privind mutarea satelor pe noi vetre, mai propice şi mai uşor de controlat, cele privitoare la sistematizarea aşezărilor, construirea unui centru de sat (cu primărie, biserici, şcoli etc.) dar şi cele privitoare la creşterea sănătăţii comunitare, au fost elemente ale noii înfăţişări a Banatului.

Perioada administraţiei imperiale a fost decisivă în conturarea unor noi realităţi administrative, economice, sociale şi culturale. La sfârşitul veacului al XVIII-lea, atunci când Banatul cameral a fost încorporat regatului maghiar (1778), Banatul a rămas cu o zonă de graniţă - cea a regimentelor - în coordonarea directă a curţii vieneze până la 1872. Dualitatea aceasta a fost, şi ea, element de stabilitate politică dar şi de diferenţiere.

Reintroducerea relaţiilor feudale în Banat (1779-1848) nu a mai putut opri dezvoltarea complexă a acestuia, chiar dacă a mai îngreunat-o. Capacităţile productive au crescut constant iar maturizarea economică s-a răsfrânt şi asupra realităţilor etnice, sociale şi culturale. Numărul premierelor economice, sociale şi culturale din secolul al XlX-lea este în continuă creştere atât în plan românesc cât şi sud-est şi central european.

Dr. Ioan Haţegan, istoric, Academia Română, Timişoara