Rolul bisericii în dezvoltarea socială a comunităților

Aug 09, 2018

Dumnezeu, Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor, a creat toate din prisosința bunătății Sale, potrivit cu folosul celor pentru care o avea să o facă. El a cunoscut ce e omului de folos și cunoscând aceasta a purces cu multă grijă și măsură, făcând ceea ce îi dădea omului putința să locuiască, să trăiască și să viețuiască, deci privind la nevoile lui și la o bucurie pe măsura lui.

„Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte” (Facere 1, 31). Primii oameni trăiau în comuniune cu Dumnezeu, în fericire desăvârșită, necunoscând nici un fel de lipsă sau durere, având calea deschisă spre nemurire.(1) Odată cu căderea în păcat se rupe comuniunea dintre om și Dumnezeu, ființa omenească se alterează și prin ea întreaga natură. Dumnezeu îi spune lui Adam: „Pentru că ai ascultat Vorba femeii tale și ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit: ” să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale! Spini și pălămidă îți va rodi el și te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 17-19). Căderea în păcat aduce îndepărtarea omului de Dumnezeu, cât și îndepărtarea omului de om, aduce neîncredere, ură și războaie între oameni și popoare. Cu cât timpul trecea, nenorocirea lumii creștea, omenirea fiind înconjurată de întunericul și umbra morții. La plinirea vremii, Dumnezeu care este izvorul dragostei și al luminii, va trimite în lume pe singurul său Fiu să salveze întreaga și neputincioasa omenire din robia celui rău: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut I-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria în Bethleemul din Iudeea, a răsărit pentru întreaga lume soarele dreptății și al dragostei. Hristos Domnul săvrșește restaurarea întregii creații, inclusiv a omului care este cununa creatiei divine. Vechile prejudecăți, superstiții și nedreptăți sunt desființate, strălucind din nou în fiecare ființă umană originea divină, chipul lui Dumnezeu. Prin venirea Sa în lume, Hristos împăca pe om cu Dumnezeu și pe oameni întreolaltă. El ne dă o poruncă nouă, porunca iubiri, care cuprinde pe toți oamenii indiferent de apartenența rasială, națională, socială sau religoasă. De peste veacuri răsună cuvintele Domnului: „Să vă iubiți unii pe alții”! Învățătura Mântuitorului des¬pre înfricoșetoarea judecată, ne prezintă faptele milosteniei trupești și sulletești ca pe o condiție de bază pentru moștenirea vieții veșnice. Milostenia este fiica iubiri, iar iubirea este regina virtuților. Este ușor de înțeles că acolo unde domnește dragostea pentru Dumnezeu și aproapele, acolo este și bună stare socială. Mântuitorul a venit pe pământ ca „toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”. Creștinul ajuns la cunoștința adevărului, va vedea în fiecare om pe fratele său. EI va ști că Domnul Iisus a străbătut pământul mai mult cu binefacerile Sale decât cu pașii. Oricând întâlnea un om în suferință, un bolnav, un suflet chinuit, oriunde vedea o nevoie, o lacrimă, oriunde găsea un păcătos, Iisus se oprea cu milă. Nu trecea mai departe. Ci se oprea și alina, mângâia, ierta, vindeca, aducea izbăvirea. „Milă mi-e de popor”, exclama Fiul omului în fața suferinței omenești.(2) Biserica prin slujitorii săi a continuat a lucra aceleași binefaceri săvrșite de Întemăietorul său. Activitatea Bisericii în care se recapitulează întreaga operă de mântuire a Domnului Hristos (Învățătorească, Arhierească și Impărătească), este indisolubil legată de schimbările majore în viața oamenilor și a națiunilor. Oriunde au ajuns mesajul și învățătura Mântuitorului au produs o mulțime de transformări, spre binele omenirii.(3) Unele principii și precepte religioase au dobândit în timp, caracter de normă socială, de lege. Astfel, au fost recunoscute inviolabilitatea căsătoriei, dreptul la muncă, egalitatea între oameni, au fost votate legi pentru protejarea minorilor, a bătrânilor, a bolnavilor, a fost aborită sclavia – toate aceste prefaceri arătând că, defapt „creștinismul nu este doar o religie, ci un mod de viață” (Malcom Muggeridge).(4) Biserica este chemată să imite pe Domnul Său, Care a venit pe pământ „nu de a fi slujit, ci de a sluji și a-și da viața Sa drept răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10, 45). Aceasta este misiunea și rolul Bisericii, atât la nivel de parohie, eparhie sau patriarhie, Ea fiind chemată a stărui îndeosebi asupra întrajutorării internaționale și a responsabilității reciproce a națiunilor.(5) Azi mai mult ca oricând, slujitorii bisericii au datoria a se dărui cu toată ființa misiunii la care au fost chemați, învățând prin faptă și cuvânt că numai dragostea lui Hristos Dumnezeu va restabili pacea pe pământ și buna voire între oameni. Biserica Ortodoxă n-a format o doctrină privind relația Bisericii cu lumea, în cadrul vreunui sinod, care să aibă un caracter normativ pentru lucrarea ei în societate. Aceasta nu înseamnă că ea nu are o atitudine față de lume, întemeiată teologic și că nu are o practică în slujirea lumii. Împletindu-și organic misiunea ei cu aspirațiile comunității în care trăiește, Biserica Ortodoxă este prin definiție o biserică a slujirii, în îndoitul ei aspect al slujirii lui Dumnezeu și slujirea oamenilor.(6) Teologia slujirii corespunde unei necesități care ține de structura ca atare a Bisericii, și rolul ei este tocmai de a ajuta Biserica să-și păstreze identitatea ei de comunitate spiritual-socială, autenticitatea mesajului și funcției ei, în actualitate… Acuzată pe nedrept că preferă exclusiv viața contemplativă, Ortodoxia a îmbinat întotdeauna elementul spiritual cu cel uman și social… Asceza, atât de caracteristică Ortodoxiei, este nu numai un exercițiu solitar de purificare, ci și expresia conștiinței solidarității cu cei în lipsă… Slujirea presupune o etică a comuniunii și a solidarității, d eaceea, în procesul slujirii, Bisericile își descoperă fata lor umană, chipul de smerenie pe care îl impune natura lor de comuniune spirituală.(7) Un imperativ al zilelor noastre este revenirea la credința vie, plină de căldura dragostei, a Bisericii primare, revenirea la acele „societăți ale iubirii”, care au legat pe oameni de oameni și au desfințat distincțiile sociale și materiale.(8) Epistolele și Faptele Apostolilor ne relatează că primele comunități creștine au pus accentul pe caritate, pe sentimentul solidarității și egalității dintre creștini, încât „nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toți câți aveau țarini sau case le vindeau și aduceau prețul celor vândute, și-l puneau la picioarele apostolilor. Și se împărțea fiecăruia după cum avea cineva trebuință (Faptele Ap. 4,34 – 35). Nu exista acolo vorba aceea „rece”, „al meu”, „al tău” spune Sf. Ioan Hrisostom, fiindcă „inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut erau una și nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obște” (Faptele Ap. 4,32). Duhul dragostei va stăpâni cu aceeași ardoare inimile creștinilor pe tot parcursul celor trei secole de persecuție, el fiind forța divină care a făcut ca Biserica lui Hristos să dăinuească în ciuda crudelor persecuții. În secolele următoare filantropia a căpătat un caracter general, creștinii extinzâdu-și activitatea, ară discriminare, și asupra păgânilor. Alte instituții de asistență socială apărute în cadrul Bisericii sunt: leagăne de copii mici, părăsiți sau găsiți, case de adăpost pentru fecioare, azile pentru văduve, orfelinatele, spitalele și altele. Dacă avem în vedere activitatea Bisericii în educație, învățământ, cultură și artă, este ușor de înțeles cât de important este rolul Bisericii în dezvoltarea socială a comunităților. Aristotel a definit omul ca „ființă socială prin natura sa”. În Biserica creștină, relația persoanei cu semenii săi este deplin realizată în Sfânta Liturghie, care susține viața de comuniune a credincioșilor cu Sfânta Treime și cea dintre ei.(9) Creștinii sunt trimiși să trăiască împreună nu pentru că unirea face puterea, ci pentru că Dumnezeu însuși e comuniune de persoane, pentru că păcatul înseamnă degradarea solidarității cu semenii și pentru că nimeni nu poate rosti numele lui Dumnezeu decât împreună cu alții.(10)

Preot Ionel Mălaimare

1 Patriarhul Calist, Capete despre rugăciune. 2 Pr. Dr. St. Slevoacă, Predici la duminici și sărbători, p 78 3 Asist. Drd. Carmen Gabriela Mândrilă, Teologie șmială, p 71 4 Ibidem 5 Antonie Plămădeală, Episcop vicar Patriarhal, Biserica Slujitoare, București 1972, p 15 6 Pr. Iosif David, Implicalile misiunii preoțești în rev. Altarul Banatului, p 22 7 Antonie Plămădeală, Episcop vicar Patrialhal, Biserica Slujitoare, București 1972, p 18 , 8 Asis. Drd. Carmen Gabriela Mândrilă, 9 Prot. Dr. Marcu Bănescu, Altarul Banatului , Nr. 1 1990 , p 1 16 – 1 17 10 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, București 1981, p 104