Marcovăţul, una din cele mai vechi aşezări umane din Banat

Oct 06, 2017

Fără nici o putere de tăgadă, Marcovăţul se enumeră printre cele mai vechi aşezări umane din Banat, atestate documentar în mai multe cronici. A fost atestat documentar doar cu un an după Coştei (în 1362). Toate celălalte sate din Banatul sârbesc nu se pot bucura de un itinerar istoric asemănător.

  Fiind situat în penumbra munţilor, satul a persistat prin vremuri numai datorită posibilităţii de refugiu a locuitorilor în codrii din apropiere. Orice năvălire, toate ocupaţiile, toate vicisitudinile, s-au soldat cu câte o pribegie, apoi revenire la vatră a localnicilor.

Înscrisele istorice spun că în anul 1362 localitatea Mârkteleke a făcut parte din Comitatul Caraşovei.

În anul 1743 găsim denumirea de Mârkovecz. Pe vremea dominaţiei turceşti satul a fost părăsit, spun cronicele. Evident, populaţia s-a retras în munţii din apropiere. Numai după primul război austro-turc (1737 - 1739) această localitate, spune F. Milleker, a fost din nou populată cu locuitori români şi sârbi.

După spusele dl Vasile Răduţ, precum şi din alte izvoare, se presupune că în hotarul Marcovăţului, pe pârâul Bisericii, a existat un sat medieval denumit Felegyhâz în perioada anilor 1371 - 1414. Localitatea a dispărut de pe hartă. Totuşi, pe coasta dealului din apropiere se pot vedea rămăşiţele "bisericii de la Urvine". Deci, din zona hotarului în care solul se "urveşte" (se surupă).

Continuând firul întâmplărilor, după dominaţia turcească, în 1734 a fost construită Biserica din lemn (bârne) din Mărcovăţ. Urmează datele mai recente, dar deosebit de importante şi semnificative: în 1749 Marcovăţul avea 116 case, în 1751 - 126 case. Casele reprezintă gospodăriile marcovicene. Deci, o localitate compactă, relativ mare în acele vremuri.

În 1751 se aminteşte Staţia de poştalion a Marcovăţului pe linia Denta - Oraviţa. În 1779, cercul Vârşeţului, fiind trecut la Comitatul Timiş, se fixează contribuţia satului în bugetul Statului de 1116 florinţi. În 1798 hotarul satului cuprinde 4.560 lanţe de pământ. O suprafaţă, evi­dent, impunătoare. În războiul cu turcii din 1788, românii marcoviceni au trecut de partea turcilor din motive de ordin practic.

Comandantul turcilor Abdulah Mehmed Maniş-Paşa, a dat sarcină unui oarecare Batoş Butan din Marcovăţ să preia funcţia de căpitan peste 22 de sate din jurul Marcovăţului, cu obligaţia să aducă pe calea păcii şi liniştii pe locuitorii satelor respective, să-i supună şi să-i facă buni colab­oratori cu autorităţile turceşti.

În 1828 s-a încheiat evaluarea camerală iar în 1832 Marcovăţul a fost vândut fraţilor Barajevčev din Panciova şi Doloave.

În 1835, vinul de Marcovăţ a fost lăudat de către cel mai vestit oenolog maghiar Frania Şams. În 1843 recolta de cliuc a satului a fost evaluată la 9000 acoave.

La recensământul populaţiei din 1854 au fost înscrişi 1414 locuitori în Marcovăţ. Suprafaţa cadastrală a comunei a fost atunci de 4975 lanţe iar averea marelui proprietar din sat era de 829 lanţe.

La 1 ianuarie 1860, fraţii Atanasie şi Miloş Baici au cumpărat averea alodială din hotarul satului. La 13 decembrie 1884 au moştenit jumătate din averea lui Atanasie fiii săi Milan şi Ivan. În 1885 partea lui Milan iar în 1889 partea lui Ivan au trecut în proprietatea lui Miloş. În 1898 au moştenit întreaga avere Petru şi Milan Baici.

În anul 1864, o parte din populaţia românească a satului a trecut la religia greco-catolică (unită).

În anul 1873 s-au despărţit bisericile respectiv românii de sârbi. Sârbilor le-a rămas o sesie şi 3000 florini. În anul 1872 s-a zidit Biserica Ortodoxă Românească iar în anul 1907 - Biserica Românească Unită. În anul 1890 sârbii au zidit o casă de rugăciuni. În 1928 a fost renovat tur­nul bisericii ortodoxe române. În 1912 a fost zidită actuala clădire a şcolii (şcoala nouă).

La 8 mai 1910, cu ocazia alegerilor de deputaţi, doi ţărani au fost împuşcaţi iar alţi doi au fost grav răniţi. Anume, în toiul alegerilor pentru deputaţi, la Marcovăţ a venit şi baronul Stojanović, sârb maghiarizat, candidat guvernamental. Marcovicenii s-au strâns în număr mare spre a boicota campania electorală a acestuia. Ei s-au ataşat candidatului român Caius Brediceanu. Unul dintre săteni a strigat la un moment dat: "Trăiască Brediceanu!" Un jandarm austro-ungar i-a tras două palme. După aceea a început o adevărată răscoală. Doi jandarmi au fost dezarmaţi. Cel de-al treilea a început să tragă în masa de săteni, rănind două persoane şi împuşcând mortal alte două. Cele două jertfe sunt: Titus Nicolaeviciu şi Pau Rujeu. Conform altei versiuni, pentru moartea celor doi este vinovat primarul satului, care insistase să le fie restituite armele jan­darmilor. Aceştia, în afect, imediat după ce şi-au revăzut armele, au început să tragă în masă.

În 1865 hotarul satului avea 5046 lanţe de pământ, în 1895 avea 5083 iar în 1910 avea 5115 lanţe. În 1865 au fost 322 lanţe de vie iar în 1873 au fost 1030 lanţe de vie la Mărcovăţ. În anul 1886 viile din Mărcovăţ au fost distruse de filoxeră.

Numărul locuitorilor a fost următorul: în anul 1869 = 1529 (cel mai mare), în anul 1880 = 1400, în anul 1890 = 1491, în 1900 = 1527, în 1910 = 1438 (din cauza epidemiei).

În noiembrie 1918 armata sârbă a intrat în Marcovăţ, iar anul urmă­tor satul a fost alipit judeţului Timiş-Torontal.

În anul 1921 au fost înregistraţi 1322 locuitori din care: români 1209, sârbi 35, nemţi 42, maghiari 25, slovaci 14. În 1923, Petar Baici a predat averea lui Petar Uzelaţ şi Vasile Kalici..

După stabilirea definitivă a graniţei, din averea lui Uzelaţ şi Kalici, au rămas în România 150 jugăre de pădure. Cu greu au fost salvate viile prin ocolirea vârfului principal (Vârşâcior) şi cu aceasta vinul a fost pe mai departe apărat.

Au fost folosite textele următorilor cercetători: Feliks Milleker, Vasile Răduţ, Vichentie Baia şi Viorel Selejan.

 Foto sus: Corul cu conducătorul Adam Ion şi preotul Victor Bojin în anul 1928