Simboluri istorice ale Uzdinului 2/2

May 05, 2018

În tendința de a depăși obstacolele pe care natura i le-a pus în cale, în căutare de hrană, dar și din dorința de comunicare cu semenii săi, omul a reușit, din cele mai vechi timpuri, să lege malurile râurilor, prăpastiilor și să învingă alte piedici care-I întretăiau drumul. Podurile, la început simple, cu doar câte o bârnă așezată de-a curmezișul, s-au construit mai târziu din lemn sau din alte materiale disponibile. În cursul anilor, aceste construcții au atins gradul unor adevărate opere de artă, iar prin măreția lor taie și astăzi răsuflarea trecătorilor și admiratorilor.

Despre poduri s-a scris foarte mult. Multe dintre ele au devenit simbolurile orașelor și regiunilor unde au fost construite. Și-au primit denumirile în funcție de menirea pe care au avut-o, după râurile pe care le-au traversat sau după evenimentele care s-au petrecut pe ele ori în apropierea lor. Despre poduri au cântat poeții, au scris scriitorii, iar pictorii le-au imortalizat pe pânzele lor. Totuși, nimeni nu a scris mai mult și mai frumos despre poduri decât Ivo Andrić, deținătorul Premiului Nobel pentru Literatură. În acest sens, sunt memorabile romanele „E un pod de pe Drina” și „Cronica Travnikului”. „Din tot ceea ce omul construiește, din instinctual vieții sale, creat de mână omenească, în ochii mei nimic nu este mai valoros decât podurile. Ele sunt mai importante decât casele de locuit, mai sfinte decât hramurile. Sunt ale tututor și pentru toată lumea la fel de utile, construite în mod conștient pe locuri unde se adună cele mai multe nevoi ale omului. Sunt mai durabile decât alte construcții. Nu servesc la nimic secret și la nimic rău” - scria marele Andrić.

De-a lungul secolelor, uzdinenii, datorită poziției geografice de peninsulă a localității, înconjurată din trei părți de ape, în vederea desfășurării nestingherite a activităților de zi cu zi au legat malurile canalurilor, bălților și ale altor cursuri de apă care le-au stat în cale, îndeosebi în primăverile care urmau iernilor cu zăpadă abundentă.

În partea de vest a Uzdinului curge domol râul Timiș, care în viața sa multimilenară a săpat noi și noi alibii. Pe cele vechi le-a părăsit, lăsând „Timișuri moarte” și revărsându-și apele în bălțile care au ajuns până la „poalele” localității. Satul s-a aflat mai sus, scutit de năvala puhoaielor din anii cu precipitații dese.

Spre drumul mare care duce la Timiș și la pădurea cu arbori seculari, uzdinenii au fost nevoiți să construiască două poduri mai mari ce s-au păstrat până în zilele noastre: Podul Mare (care traversează balta dintre Satul Bătrân și Slatina Mare) și Podul Grecului, situat la câteva sute de metri de actuala albie a Timișului. Podul Grecului s-a degradat în așa măsură încât nu mai există. Aceasta s-a întâmplat din două cauze: exploatarea fără milă a pădurii și transportul de lemne peste pod.

De Podul Grecului se leagă o legendă: în trecut, mărfurile strict necesare (sarea, zahărul, petrolul lampant ș.a.) s-au transportat pe Timiș din Panciova și Belgrad. De aici, mărfurile au fost preluate de trăsurile comercianților, care de regulă erau aromâni, deși toți le ziceau greci. De atunci s-a păstrat și expresia „Mă duc la grecu”, ceea înseamnă că mergeau la magazin după cumpărături. Legenda spune că un grec care transportă mărfuri de la Timiș avea probleme cu trecerea unei porțiuni mai joase care lega Balta Îngustă cu Balta lui Almăjanu. De aceea a decis să construiască un pod, numit astăzi Podul Grecului.

Podul Mare, cum însăși denumirea spune, este de proporții mai mari. Se înalță falnic și în zilele noastre, cu toate că din anul 1928, când a fost construit, nu a fost reparat. Podul, deși este avariat, datorită construcției grandioase și a măiestriei arhitecturale se opune cu dârzenie unei deteriorări mai grave.

Cert este că Biserica Ortodoxă din Uzdin a fost împrejmuită inițial cu actualul gard, în primul rând din motive practice și estetice. Ulterior, această construcție a primit alte meniri și a devenit, printre altele, un symbol de recunoaștere a localității, monument de artă și cultură pus sub protecția statului.

Nu există tânăr și tânără din Uzdin care să nu-și poată aminti, cu nostalgie, de tinerețe, de după-amiezile de duminică și sărbători, de serile și nopțile de vară (și nu numai) petrecute de „corzoul” (promenada) din centrul Uzdinului, rezămați de gardul bisericii, o adevărată bijuterie de arhitectură din fier forjat cu temelie din cărămidă lucioasă. Aici se înfiripau primele simpatii, tinerii schimbau primele zâmbete și alunecau, încet, pe povârnișurile misterioase ale primei iubiri.

Câți nu-și amintesc de prima lor dragoste care a început tocmai aici, cu strângeri de mână și sărutări, cele dintâi? Totuși, gardul bisericii a aparținut tuturor, indifferent de vârstă, sex sau profesie.

În trecut gardul și-a avut latura practică: miercuri, în zi de piață, aici se întindeau hainele și țesăturile de vânzare. Era o adevărată expoziție de artizanat și o sărbătoare de culori. Puteai admira cătrințe, chilimuri, traiste, brâuri, toate frumos înflorate, adevărate capodopere de artă ale marilor artiști populari rămași veșnic anonimi. Aici își petreceau vremuri de restriște, frământări și meditații oameni confruntați cu probleme a căror soluție necesita bună chibzuială. Tot aici, uzdinenii împărtășeau cu prietenii momentele de bucurie, făceau chefuri și soluționau litigiile proprii anilor tinereții. În nopți de vară, răsunau fermecătoarele sunete de chitară cu șlagărele nemuritoare. Aici se opreau să-și proptească trupul „trudit” și pasul nesigur cei ieșiți de prin cârciumile satului, după consumarea vreunui păhărel în plus, așteptând să se evaporeze „fumul” băuturilor spirtoase.

Vergelele stâlpilor gardului au vârful ascuțit în formă de suliță. Stând fără nicio ocupație, unii tineri, plini de energie, dar fără prea multă chibzuială, își încercau forțele îndoindu-le și rupându-le vârfurile. Tot în lipsă de ocupație, în zilele lungi de vară și în nopțile și mai lungi de iarnă, erau și tineri care se străduiau să numere elementele gardului. Nimeni nu a reușit să le numere pe toate, din simplu motiv că cifra lor se ridică la mai multe mii. Poate că vor reuși (sperăm) cei care într-o bună zi vor vopsi gardul bisericii deja bine „încolțit” în rugină și nepăsare. Bătrânii noștri s-au gândit parcă la toate: l-au făcut din material rezistent, de parcă știau că pot veni vremuri grele, cu oameni delăsători.

În imediata apropiere a gardului, cu mulți ani în urmă, au fost plantați tei care dau un farmec aparte promenadei și cărării care duce din centrul satului până la gară. Acum, fiind prea aproape de gard, rădăcinile teilor au ridicat temelia gardului, amenințând să-l răstoarne pe alocuri. Starea de fapt s-ar putea repararea, având în vedere că de partea cealaltă a gardului, la o distanță care nu-i amenință temelia, sunt plantați tot tei care deja sunt atât de înalți, cu coronae mari și frumoase ce îi poate adăposti pe trecători de arșița soarelui în zilele lungi de vară.

Liviu Bulic