160 de ani de la Unirea Principatelor

Jan 24, 2019

[caption id="attachment_9384" align="aligncenter" width="800"] Foto - ziarulunirea.ro[/caption]

Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea din 1918), a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele „Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”.

În anii care au urmat evenimentelor din 1848, revoluționarii aflați în exil au întreprins o serie de acțiuni prin care au promovat unirea românilor în fața comunității internaționale, în special în spațiul vorbitorilor de limbă franceză. Au fost trimise memorii împăratului Napoleon al III-al Franței și prim-ministrului britanic Palmerston și au fost publicate o serie de reviste: România viitoare (Paris, 1850), Junimea română (Paris, 1851), Republica Română (1851/1853, Paris/Bruxelles). În spațiul anglo-saxon, idealurile de unire au fost promovate prin afilierea la „Comitetul Central Democratic European” din Londra, care-și propunea provocarea unei noi revoluții la nivel european.

Circulația ideilor despre unire în spațiul românesc și-a dovedit utilitatea după sfârșitul Războiului Crimeei (1853-1856), când Marile Puteri au dorit să stabilească un echilibru între Rusia și Imperiul Otoman, prin amplasarea unui stat tampon între cele două imperii.

Războiul a încetat după semnarea Tratatului de la Paris (30 martie 1856). Acesta stipula, printre altele, la articolul 24, organizarea unei consultări a populației cu privire la unirea principatelor, iar la articolul 26 se menționa înființarea armatei naționale pentru a menține ordinea și a apăra frontierele.

În perioada următoare au fost convocate Adunările ad-hoc, forurile în care locuitorii principatelor erau consultați. Rezultatul consultării a fost favorabil unirii.

După ce au luat act de voința românilor, Marile Puteri au organizat, în perioada mai-august 1858, Conferința de la Paris. Conferința a adoptat Convenția de la Paris, prin care unirea principatelor românești era recunoscută sub denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Unirea nu era deplină, convenția menționa pentru cele două state domni, guverne și parlamente separate. Statele se aflau în continuare sub suzeranitatea Porții, dar era instituită o garanție colectivă a Marilor Puteri.

Masonii și Unirea

Mișcarea unionistă vedea în alegerile domnilor miza cea mai mare. Aleșii Partidei Naționale, care dominau Adunarea electivă din Moldova, l-au propus drept candidat pe Alexandru Ioan Cuza (în detrimentul lui Vasile Alecsandri și a lui Costache Negri). O parte din deputații conservatori, susținători ai fostului domnitor, Mihail Sturza, nu au participat la vot, iar cealaltă parte au susținut candidatul Partidei Naționale. Astfel, la 5 ianuarie 1859, toți cei 48 de deputați prezenți l-au votat pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei.

În Țara Românească, Partidul Conservator deținea majoritatea în Adunarea electivă, prin cele 46 de mandate, din totalul de 72. Liberalul Dimitrie Ghica și-a convins colegii să susțină candidatul Partidei Naționale și să-și retragă propriul candidat, pe Nicolae Golescu. Conservatorii, la presiunea manifestanților strânși de liberali, au urmat exemplul liberalilor și și-au retras proprii candidați, pe Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei. Astfel, Alexandru Ioan Cuza avea drum liber în înfăptuirea dublei alegeri, ceea ce s-a și întâmplat, în 24 ianuarie 1859, când cei 64 de deputați prezenți l-au votat în unanimitate ca domn al Țării Românești.

Deși Unirea Principatelor Române a fost înfăptuită și a respectat Convenția de la Paris (documentul nu stipula explicit interzicerea alegerii aceluiași domn în ambele principate), recunoașterea ei internațională s-a lăsat așteptată. În 24 noiembrie 1861, Turcia, ca putere suzerană, a recunoscut unirea principatelor, dar doar pe timpul domniei lui Cuza.

[caption id="attachment_9386" align="aligncenter" width="640"] Foto - radiochisinau.md[/caption]

În 22 ianuarie 1862, România formează un guvern unic, condus de Barbu Catargiu, iar în 24 ianuarie 1862, un Parlament unic. Având constituite cele două instituții, fundamentele pentru orice stat, România deschidea calea reformelor pentru societatea românească. Cele mai radicale au fost Reforma agrară din 1864 și Secularizarea averilor mănăstirești.

Meritul lui Alexandru Ioan Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române. Prin reformele sale din toate domeniile, Alexandru Ioan Cuza a pus bazele statului român modern.

Noua țară s-a numit România abia după abdicarea lui Cuza, din anul 1866, când a fost redactată prima constituție.

Surse: centenarulromaniei.ro; ziarulunirea.ro; momenteistorice.ro