Istoria medicinei (III) – Medicina egipteană

Feb 28, 2019

Bogăţia Egiptului se datoreşte Nilului, dar şi creativităţii populaţiei care trăieşte aici. Egiptul este una dintre cele mai vechi ţări din lume, învăluită într­-un mister, care a stârnit în permanenţă un interes deosebit. Este o ţară recunoscută ca fiind izvorul civilizaţiilor clasice, de care suntem în oarecare măsură dependenţi şi astăzi. Egiptul a fost marea răspântie comercială, politică, spirituală, timp de aproape patru milenii înainte de Hristos.

Civilizaţia egipteană a parcurs cel mai lung drum cunoscut până astăzi, rezistând influenţelor străine. Egiptenii antici era un popor afabil şi optimist, căruia nu­i plăceau dezordinea şi excesele de orice fel era un popor paşnic, înfăptuind numai lucruri în folosul dezvoltării umane.

Medicina egiptenilor se bucura de un foarte bun renume în Antichitate. Despre medicii egipteni vorbesc cu admiraţie Herodot, Homer, Hippocrate, Galenus, Teofast şi alţii. Exista o practică medicală apreciabilă şi o literatură medicală. Cel mai vechi papirus medical descoperit se numeşte Kahun şi abordează probleme ce ţin de ginecologie, obstetrică şi medicină veterinară.

Papirusul Edwin Smith (sec. XVIII î.H.) se referă la problematică chirurgicală, unde sunt descrise diferite tipuri de răni şi fracturi cu indicaţii de tratament. Papirusul Georg Ebers datează din sec. XVI î.H. şi este cel mai lung dintre papirusurile medicale. El conţine 110 coloane cu tot felul de reţete grupate pe boli, apoi un mic tratat de fiziologie, indicaţii de igienă, precum şi multe formule mag­ice. Probleme de ginecologie sunt tratate în papirusurile Brugsch şi Flinders Petrie. Papirusul Hearst (sec. XVI î.H.), papirusul Londra (sec. XIV î.H.), papirusul Berlin (începutul sec. XIII î.H.) au reprezentat scrieri cu caracter practic. Papirusurile Ebers şi Smith au fost folosite în scop educativ.

Dintre scrierile egiptene mai vechi remarcăm „Cartea despre vasele inimii” şi „Secretul medicului: cunoştinţe despre inimă şi despre mişcările inimii”.

Egiptenii atribuiau cauzele bolilor unor demoni, care trebuiau alungaţi prin magie, dar în acelaşi timp şi prin respectarea sfaturilor din reţetele medicale.

Medicina şi magia erau două îndeletniciri distincte, iar medicii cu vrăjitorii se respectau reciproc.

Medicii se formau în şcoli medicale care funcţionau pe lângă temple. Erau împărţiti pe specialităţi: internişti, chirurgi, oftalmologi, stomatologi, etc. În rân­dul medicilor exista o ierarhie precisă. În fruntea medicilor se găsea medicul faraonului. Urmau medicii de palat, unul dintre ei având rol de controlor. Ceilalţi aveau rol de inspectori, verificând marea masă a practicienilor. Existau medici care îngrijeau sănătatea muncitorilor şi o categorie specială care se ocupa de mineri.

Istoria medicinei (II) – Medicina mesopotamiană

În absenţa unui sistem monetar, medicii erau plătiţi cu bunuri şi servicii. Aurul a fost introdus ca instrument de plată în timpul Noului Regat. Medicii templelor erau salariaţi, ei neperceptând taxe pentru serviciile prestate.

Medicii egipteni se bucurau de un statut special în societate, dar greşelile pe care le făceau nu-­i scuteau de a fi traşi la răspundere. Ei erau avertizaţi să nu se folosească decât de metodele descrise în tratatele medicale. Indiferent de rezul­tatele pe care le aveau, în acest fel ei erau scutiţi de răspundere.

Egiptenii credeau în ipoteza cum că viaţa era o boare de aer care intra prin urechea dreaptă, iar moartea era o boare care intra prin urechea stângă. Bolile interne erau explicate prin credinţa că un zeu sau o zeiţă, un mort sau o moartă, un duşman bărbat sau femeie s­au amestecat în corpul respectiv, iar medicul recunoştea că nu întotdeauna era în stare să salveze pacientul posedat.

Egiptenii foloseau o mulţime de formule magice pentru a face leacurile mai efi­ciente. Astfel, pentru a face mai eficient efectul unui purgativ, în timpul administrării acestuia se repeta: „Oh, hienă mascul, din hienă femelă, din nenorocire bărbătească şi femeiască!”; pentru a ajuta un leac să elimine tenia, se rostea: „Fie ca aceste vorbe să oprească înmulţirea celei care îmi umple măruntaiele! Un zeu a creat acest duşman: fie ca el să fie distrus de acest descântec şi boala care el i­o produce stomacului meu să fie izgonită!”

Vechii egipteni acordau o atenţie deosebită igienei corpului şi locuinţei. Spălatul se practica în fiecare dimineaţă, seara şi înainte de fiecare masă, indifer­ent de statutul social. Ei foloseau frecvent purgative, vomitive şi emetizante pentru o curăţire internă a corpului, pentru a elimina conţinutul intestinal care era considerat foarte periculos.

Reţelete medicilor egipteni erau complexe, acumulând o mulţime de substanţe vegetale, minerale, preparate din părţi ale unor animale sau insecte. Toate substanţele erau prescrise în doze precise şi combinate după o tehnică farmaceutică bine stabilită. Reţetele egiptene cuprindeau indicaţii privind forma de adminis­trare a medicamentului prescris. Prepararea medicamentului era făcută de un medic care avea cunoştinţe farmaceutice şi experienţă profesională. Tehnicile farmaceutice utilizate erau: zdrobirea, măcinarea, fierberea, răcirea, strecurarea, amestecarea produselor în vederea obţinerii formei dorite de administrare.

Plantele medicinale de pe meleagurile mesiciene

Se foloseau peste cinci sute de substanţe, dar cele mai multe erau de origine vegetală. Acestea se administrau sub formă de poţiuni, ceaiuri de plante, mixturi, pilule, decocturi, macerate,  iar pentru uz extern cataplasme, unguente, loţiuni pentru ochi, creme, inhalaţii, fumigaţii, supozitoare şi clisme.

Cele mai importante plante se cultivau în mod obişnuit, precum macul, care furniza opiul. Autorii antici, printre care şi Discordie, medic şi farmacolog greco­roman, enumeră în opera sa farmacologică circa 80 de plante medicinale de origine egipteană.

Dintre ingredientele de origine animală amintim: mierea, ceara, ouă, bila de bou, de broască ţestoasă, laptele de vacă, laptele matern, grăsimea animalelor, osul de sepia, carnea proaspătă (pansarea plăgilor cu carne), etc.

Unele reţete conţin excremente ale animalelor domestice sau sălbatice care se administrau ca antidoturi în caz de otrăviri sau în tratarea bolilor infecţioase.

În Egiptul antic îşi are originea metaloterapia care întrebuinţa argintul, aurul şi mercurul. Mai apar în unele reţete şi sulfatul de cupru şi mercur, sulful, potasiul, sarea de bucătărie, sărurile de amoniu, cărbunele, antimoniul, etc.

Materiile prime medicamentoase erau depozitate în vase de teracotă, lăzi, cutii din lemn sau coşuri împletite, alabastru, iar păstrarea lor se făcea în încăperi speciale care serveau totodată şi ca laboratoare pentru prepararea medicamen­telor.

Cosmeticele, ca şi parfumurile, erau deosebit de preţuite. Băile în lapte de iapă au fost preluate de la egipteni de către femeile aristocrate romane. Existau şi numerose preparate de întreţinere, revitalizare, întinerire.

Medicii egipteni cunoşteau bine anatomia externă a omului. Organele interne şi oasele le cunoşteau de asemenea, mai puţin rinichii. Ei nu puteau face o distincţie clară între muşchi, nervi, vene şi artere, pentru toate acestea la un loc exista o singură expresie în limba egipteană.

Dădeau explicaţii despre funcţia muşchiului cardiac şi a vaselor care pornesc toate de la un centru motor – inima. Ficatului i se dădea mai puţină importanţă.

Practicienii egipteni vindecau laringite şi bronşite prin inhalaţii (un papirus cuprinde reţetele a 21 de medicamente contra tusei; un altul 18). Iată şi o reţetă de inhalaţii recomandată de egipteni împotriva tusei: mai întâi smirna trebuia amestecată cu o răşină aromată şi pulpă de curmale, apoi „iei şapte pietre şi le înfierbinţi în foc. Pe una din pietre pui puţină doctorie. O acoperi cu un vas nou al cărui fund trebuie să fie perforat. După aceea, introduci în această gaură o tulpină găurită de trestie şi tulpina o bagi în gură, astfel încât să inhalezi aburii degajaţi. Fă acelaşi lucru cu celelalte şase pietre. După aceea, mănâncă ceva gras, de pildă carne, grăsime sau ulei”.

Combăteau cu succes constipaţia şi viermii intestinali, tratau retenţia şi incontinenţa urinară, iar pentru patologia rectului exista un anume medic specia ­lizat care purta onorabilul titlu de „paznic al anusului”.

După mărturia lui Herodot, egiptenii aveau medici de dinţi, apoi pricepuţi ginecologi care ne­-au lăsat descrieri explicite despre afecţiunile uterului, etc.

Legile biologice ale naturii sau Noua Medicină Germană

Aceştia au folosit diferite procedee pentru a diagnostica fertilizarea femeilor şi pentru a prezice sexul copilului. Gustave Lefebre citează astfel o metodă de investigare care se bazează pe acţiunea urinei femeii gravide asupra unor boabe de grâne diferite. „Am putea asemăna această metodă, scrie Lefebre, cu teoriile mo ­derne cu privire la rolul hormonilor, în special al estronei şi pregnadiolului. De exemplu, s­a observat că estrona extrasă din urina unei femei gravide poate, atunci când este pusă în apa cu care se udă anumite plante, grăbi înflorirea lor”.

Egiptenii cunoşteau importanţa spermei în procesul de fecundaţie, dar nu şi acelaşi lucru se poate spune despre fiziologia sexuală. Ei credeau că fecundarea se poate produce atât pe cale vaginală cât şi pe cale bucală.

Contracepţia era cunoscută de asemenea, numeroase metode fiind descrise în papirusurile medicale. Una din metodele contraceptive consta din folosirea unui amestec de balegă, miere şi sare de carbonaţi. Altă metodă consta din introdu ­cerea în vagin a frunzelor de acacica, o plantă care produce acid lactic.

De asemenea funcţionau numeroşi oftalmologi, care erau renumiţi pentru tratarea afecţiunilor oculare. Numai papirusul Ebers cuprinde aproape o sută de reţete pentru bolile de ochi. Durerile de cap sunt tratate doar cu alifii, masaje şi comprese. Se poate aplica o alifie făcută din tulpini de trestie, ienupăr, smoală, fructe de dafin, terebentină şi grăsime. Pentru afecţiunile scalpului sau, pur şi simplu pentru îngrijirea părului se recomandă unt de ricin.

Foarte pricepuţi erau şi chirurgii egipteni. Un tratat de chirurgie osoasă, datând din mileniul al III-­lea î.e.n, expune 48 de cazuri de fracturi, luxaţii, contuzii, entorse. Chirurgii egipteni, care nu prescriau niciodată medicamente, erau pri mii care au practicat sutura pentru închiderea marginilor unei răni, precum şi primii care au folosit altele în caz de fracturi.

O importanţă deosebită se acorda şi creierului. Papirusul Smith descrie senzaţia de vibraţie şi palpitaţie în cazul palpării cu degetele a creierului expus , în urma unui traumatism cranian la o persoană în viaţă.  Tot aici se menţiona şi alterarea funcţiei motorii în caz de lezare a creierului.

Metodele mecanice de tratament includeau aplicarea căldurii, frigului şi folosirea pansamentelor. Adesea erau folosite şi sângerările prin scarificare, puncţie şi cu ajutorul lipitorilor. Hemostaza se făcea prin presiune. Bisturiul era folosit mai ales pentru circumcizie. Lamele erau din piatră, metal sau trestie.

Apariţia cariilor şi abceselor dentare a fost interpretată ca fiind rezultatul unei schimbări în alimentaţie. Cariile dentare erau plombate cu ciment preparat cu piatră şi pământ de Nubia. Dacă copilul avea tulburări cu prilejul erupţiei dentare, i se dădea zeama în care fierseră un şoarece.

Frecvent medicii erau neputincioşi în faţa bolii; astfel o legendă a Prinţesei din Backtan vorbeşte despre un medic care îşi recunoaşte neputinţa. Prinţesa suferea de o boală necunoscută. Tatăl ei l­a implorat pe Ramses al II-­lea să­i trimită un „savant” egiptean. După ce acesta a examinat minuţios pacienta, a diagnosticat că prinţesa era posedată de un „duşman împotriva căruia trebuie să lupte”. Astfel era posibil ca tânăra să fie salvată, dar avea nevoie de ajutor, și i­a cerut ajutor zeului theban Khonsou. Statuia acestui zeu a fost adusă la Backtan şi spiritul rău a fost alungat.

Egiptenii aceeaşi grijă o acordau şi artei îmbălsămării morţilor. Acest act nu era efectuat de medici ci pentru aceasta exista personal calificat.

Multe din reţetele medicale egiptene au trecut în farmacopeea greacă, prin intermediul căreia s­au transmis farmacopeei europene din Evul Mediu.

Medicina egipteană cristalizându-­se în decurs de milenii, participă la dezvoltarea generală a culturii antice de pe valea Nilului, deschizând astfel largi perspective medicinei greceşti care avea să domine Europa.

Dr. Iosa Lotrean, dermatolog

Este autor a 25 lucrări de specialitate.

Acest foileton reprezintă o parte din cartea sa ”Istoria medicinei în Banat”, apărută la editura ”Libertatea” din Panciova, 2013