Cu Rusia sau cu America?

Oct 26, 2015

E o întrebare care îi chinuie pe foarte mulţi oameni din România. Suntem într-unul din acele momente ale istoriei în care fereastra evenimentelor se micşoreză, iar alegerile se fac pe viaţă şi pe moarte. În aceste condiţii e mai mult decât stringent să ne întrebăm de care parte vom fi?

Istoria ne-a jucat mereu feste. Cele două războaie ale secolului trecut ne-au găsit precum frunza-n vânt. De fiecare dată partenerii sau parteneriatele ne-au jucat feste. Şi, dacă e să fim sinceri, trebuie să recunoaştem că numai Providenţa ne-a ajutat să mai existăm încă pe hartă.

Ok, deci ce facem? Pe cine să alegem pentru a ne fi bine? Chiar dacă unii se vor uita cruciş la tema articolului de azi, vă spun cât se poate de clar că lucrurile se accelerează. Ceea ce vă întreb în titlu, peste ceva vreme va fi o întrebare de viaţă şi de moarte. Să nu ne pripim totuşi şi să încercăm să le luăm pe rând, cu bune şi cu rele.

Americanii sunt partenerii noştri actuali şi cea mai mare putere a lumii. După unii, această propoziţie e totul şi nu mai urmează nimic după ea. Ei bine, lucrurile nu stau chiar aşa. La ora actuală între România şi SUA nu e o relaţie de parteneriat ci de vasalitate. SUA şi-a înfipt cozile de topor în funcţiile cheie şi, indiferent de ceea ce alege electoratul, calea de urmat este cea diktată de ambasada americană. Din punct de vedere economic, SUA merge pe principiul „după noi potopul”, preferând ca şi la începutul secolului trecut să încheie contracte păguboase pentru statul român, în principal în zona materiilor prime. Aceasta înseamnă investiţii minime şi profit(externalizat) maxim. Din punct de vedere militar, SUA ne vinde rebuturi(vezi avioanele de fier vechi având performanţe inferioare MIG-ului 21 modernizat!) la preţuri piperate.

Ce obţinem totuşi în schimbul acestei îngenuncheri a democraţiei şi economiei? Teoretic apărarea teritoriului naţional în cazul unei agresiuni. Practic nu putem şti decât atunci când un asemenea eveniment se va întâmpla. Ceea ce ştim cu siguranţă este că, după ultimul Război, SUA ne-a abandonat fără regrete, ba, mai mult, le sugera ruşilor să-şi întindă graniţa până la arcul carpatic. Curat murdar, monşer!

Să trecem pârleazul şi să vedem la ce ne putem aştepta de la Răsărit. În primul rând nu trebuie uitat că ruşii ne sunt vecini. Şi, după principiul „Rusia se învecinează cu cine vrea” ne putem trezi oricând „încorporaţi involuntar”. Nebunia face ca aşezarea noastră la vărsarea Dunării în Marea Neagră şi între popoare slave să fie văzută de ruşi ca un cui al lui Pepelea. Dac-ar putea ar termina-o cu noi, lucru pe care l-au tot încercat de-a lungul istoriei. Cu toate acestea, există în istorie şi ceva colaborări cu ruşii oarecum bune. Independenţa din 1877 şi recuperarea Ardealului sunt elemente pozitive, dar care au venit la pachet cu alte boroboaţe(cedarea Basarabiei, implementarea criminalului sistem comunist s.a.m.d.). N-o să insist foarte mult cu „binefacerile” Moscovei pentru că ne sunt destul de proaspete în memorie.

În aceste condiţii, precum cetăţeamul turmentat nu ne rămâne decât să ne întrebăm „noi cu cine votăm?”. Istoria ne spune limpede că nu ne-a fost bine cu nimeni. Începând din antichitate invadatorii au venit aici strict pentru a se îmbuiba. Realitatea este că nu am avut prieteni adevăraţi şi asta nu din cauza noastră. De fiecare dată am căutat să ne facem alianţe, să ne protejăm şi de fiecare dată ne-a mers prost, am fost trădaţi şi vânduţi precum merele-n piaţă.

Având în vedere aceste evidenţe este clar că întrebarea referitoare la partea cu care trebuie să mergem este de-a dreptul prostească. „Cu Rusia sau SUA?” nu are decât un singur răspuns: cu niciunii! Indiferent de care parte am fi, nu obţinem decât înrobire: de la americani una „soft”(prin tiranie mascată de propagandă, corupţie protejată legislativ etc.), iar de la ruşi una hard, pe faţă(se ştie doar că ruşii fac chestii solide). Este cât se poate de limpede că de la niciunii nu vom primi decât belele şi că singura variantă viabilă este să mergem pe picioarele noastre, să reînvăţăm să fim proprii noştri stăpâni.

Întrebarea care se pune imediat este dacă nu cumva aceasta este o strategie chiar mai proastă decât cea „verificată istoric” a baleierii între unii şi alţii. Fiind „independent”(neutru) eşti practic la dispopziţia oricui. Ruşii dacă au interes te pot cuceri în treizeci de minute, americanii la fel de bine - prin interpuşi - te pot face varză fără probleme. Atunci care-i avantajul?

Să vedem care-i situaţia acum. Dacă ruşii vor să ne cucerească o fac în câteva minute. Colosala forţă armată de care dispun îi face capabili să ne sufoce în timp record cu tot cu caricaturile de garnizoane americane care parazitează pe-aici. Presupunând că s-ar ajunge la un asemenea scenariu, cred că oricine e conştient că SUA nu va declara război Rusiei pentru România. Cu siguranţă se va găsi o „Olandă” în NATO care să-şi exercite dreptul de veto pentru a se opune pornirii unui război. Aceasta înseamnă că, în realitate, doar suntem căpuşaţi de Vest şi de SUA, iar garanţiile care ni se oferă sunt strict vorbe-n vânt.

Un statut asumat de neutralitate ar reseta însă toate calculele. Nefiind implicată militar de nicio parte, România îşi pierde atractivitatea de „colonie militară”. Tocmai situarea ei într-o zonă geostrategică importantă ar face ca absolut toate forţele antagonice să-i susţină statutul de neutralitate(pe principiul mai bine neutru decât duşman). Mai mult, din punct de vedere economic, statutul de neutralitate atrage bani şi investiţii. O ţară absolut neutră din punct de vedere militar şi politic, situată între Occident şi Orient este o perlă, un statut care i se potriveşte României ca o mănuşă.

Există însă o problemă: oamenii. România nu a putut până acum să-şi depăşească condiţia de sclav din cauza politicienilor prostovani şi/sau ticăloşi, vânduţi ba unei părţi, ba alteia. Aceasta a făcut ca, indiferent de vremuri, România să fie penetrată adânc şi radical de stăpânul aflat „la rând”: prima jumătate a secolului XX am fost slalavagiţi de franco-americani, apoi în negrii ani 50 societatea a fost distrusă de ruşi care au acţionat prin intermediul unui desant ideologic toxic. Excepţia a fost reprezentată de Ceauşescu, cel care a dezvoltat (într-un stadiu incipient) o politică oarecum independentă (acel „neamestec în treburile interne”), dar a eşuat lamentabil deoarece a împins ţara în negurii unei dictaturi absolutiste. Acum, fără a fi învăţat nimic din istorie, ne întoarcem în timp cu o alianţă păguboasă care ne blochează efectiv calea legitimă spre independenţă şi neutralitate.

Dar putem oare vorbi despre neutralitate acum? Având politicieni corupţi până-n măduva oaselor şi birocraţi care dau raportul pe la diverse ambasade, România şi-a pierdut de mult controlul. Presupunând că de mâine ne-am declara neutralitatea, cu siguranţă în momentul doi am deveni un stat eşuat similar Ucrainei. Aceasta pentru că România este un organism bolnav, parazitat de viermi la toate nivelele sale. Nu cred că trebuie multă analiză pentru a-mi da dreptate. Şi-atunci, cum putem trece peste?

Singura soluţie este aceea a schimbării de jos în sus: de la bază către vârf. Ştiu că e o teză idealistă, dar aceasta e singura soluţie. Din momentul în care rahatul propagandistic şi şmecheria ieftină vor deveni neacceptabile pentru public, politicienii corupţi şi vânduţi vor fi eliminaţi. La fel şi birocraţii care încasează salarii babane de la statul român, dar ling clanţe de ambasade. România nu se poate salva decât prin ea însăşi. Prin reconştientizarea propriei conştiinţe, a propriului interes. Aceasta nu se poate face decât prin trezirea acelor forţe profunde ale poporului, a acelor instincte care, de-a lungul istoriei, ne-au definit ca naţie.

Ştiu că e greu, că generaţiile care vin sunt deja pervertite. Însă, vă spun sincer că este singura cale care ne mai poate salva. Doar atunci când vom putea sta pe propriile picioare, fără nefastele influenţe externe, doar atunci vom putea să ne aşezăm la masă şi să înţelegem că cea mai bună cale este cea profundă, cea care este strict a noastră. Altfel nu ne mai rămâne nimic altceva de făcut decât să privim la spectacolul grotesc al propriei morţi.

Dan Diaconu