Spiritul de supunere, factorul păgubitor pentru minoritatea română

Feb 26, 2016

Evenimentele petrecute în ultimul deceniu al secolului XX care au dus la dezastrul numit fărâmiţarea Iugoslaviei, au avut repercusiuni şi asupra noastră a minorităţilor care am trăit în această ţară. Naţionalismul, mai bine zis şovinismul care în acest timp a luat avânt, ne-a determinat şi pe noi  (concret pe români) să ne examinăm sentimentele naţionale şi fidelitatea faţă de ţara în care trăim, Iugoslavia, Uniunea statală Serbia şi Muntenegru, Serbia.

Problema este foarte spinoasă şi nu am pretenţia să o dezbat aici. Ceea ce doresc să mărturisesc este izvorât din sentimentele mele intime în această problemă: cât sunt de ataşată de ţara limbii mele materne România şi cât ţin la aceste meleaguri unde m-am născut? Înainte de a răspunde la aceste întrebări, trebuie să subliniez faptul că am fost educată într-o familie de preot, Tatăl meu a absolvit studiile teologice la Caransebeş, Mama învăţând la Liceul Carmen Sylva din Timişoara.

Soţul meu şi-a făcut studiile şi şi-a luat doctoratul în medicină la Bucureşti iar eu mi-am luat doctoratul în filologie la Timişoara. Deci se poate spune că prin educaţie şi instrucţie am cultivat o mare afinitate faţă de limbă, cultura şi istoria poporului român. Prin ani 1963-65 când s-au deschis din nou frontierele dintre cele două ţări, am avut emoţii puternice când am păşit pe pământul românesc. În anii următori, până nu se introduce interdicţii şi taxe speciale pentru turiştii străini, am vizitat o bună parte din teritoriul României, mânăstirile din Moldova, centrele culturale mai mari, am poposit la Marea Neagră. De fiecare dată veneam de acolo încărcaţi cu cărţi.

Cu toate acestea, nu m-aş fi putut decide să părăsesc Serbia şi să mă stabilesc în România. Există ceva puternic care mă leagă de aceste locuri unde am văzut lumina zilei. Există acest oraş, Novi Sad, în care trăiesc de 40 de ani. Cred că ori unde aş fi plecat, nostalgia după aceste locuri m-ar fi însoţit şi urmărit pretutindeni. Am crescut cu cântecele populare sârbeşti autentice şi le-am îndrăgit ca şi pe cele româneşti. Toţi intelectualii români de la noi sunt bilingvi, folosind ambele limbi, oral şi în scris, în orice împrejurare. Ne fiind o limbă de circulaţie universală, nu putem pretinde ca sârbii să pună româna pe picior de egalitate cu engleza, germana, franceza. Ambele părţi recunosc că popoarele român şi sârb sunt legate prin relaţii de bună vecinătate şi prietenie.

În pofida tuturor acestor argumente, este evident, cel puţin eu împărtăşesc această părere, că sârbi cu care convieţuim  aici dintotdeauna nu ne respectă în mod suficient. Ne întrebăm: de ce? - şi cel mai la îndemână răspuns ar fi că nu ne respectăm noi înşine ca etnie; ne sfiim să facem uz de limba noastră maternă, optând pentru cealaltă variantă, limba sârbă chiar şi atunci când nu ar fi cazul şi când într-un mediu prezentăm o majoritate. Aici, după opinia noastră, intervine acel factor păgubitor pentru orice minoritate în mod special: spiritul de supunere, toleranţă  şi resemnare al poporului român.

Foto: Eufrozina Laza - Liuba și Lia Magdu

Prof. dr.  Lia Magdu