Uşor cu Balcanii (1)

Jun 13, 2016

George Friedman spune că ne aflăm la sfârşitul unei lumi, a unui establishment apărut odată cu încheierea Războilui Rece şi care a durat deja 25 de ani. Lumea de după 1991 s-a bazat pe trei piloni de stabilitate: Statele Unite (singura putere globală reală), Europa (care promitea transformarea în Statele Unite ale Europei) şi China (o ţară cu nivel scăzut de salarizare dar cu o rată de creştere fenomenală).

Potrivit lui Friedman, această lume s-a sfârşit în 2008, când Rusia a “revenit în istorie” pe 8 august, şi Lethman Brothers a colapsat, pe 15 septembrie, evenimente care au lăsat lumea într-un punct de incertitudine în privinţa viitorului, în care Noua Ordine Mondială încă îşi căuta parametrii definitorii. Friedman a concluzionat spunând că Statelor Unite le este clar că noul Război (Rece?) se va duce în zona Mării Negre.  Din două motive: Peninsula Crimea şi conductele de transport al gazelor naturale.

Analistul a precizat că în astfel de situaţii,  Statele Unite  intervin doar cu sprijinul unor aliaţi cu mize puternice în zona respectivă.  Friedman a anticipat schimbări consistente în politica regională a Statelor Unite, dictate de felul în care potenţialii aliaţi din zonă se vor poziţiona faţă de revenirea Moscovei pe scena istoriei. Cei mai importanţi aliaţi ai Washingtonului – Polonia, România şi Turcia – sunt ţări pe care Friedman le-a descris drept “aliaţi din iad”, aliaţi în care, dintr-un motiv sau altul, America nu poate avea încredere. Timpul a confirmat previziunile lui Friedman, în special în cazul Turciei. Un raport extrem de critic al Departamentului de Stat prinvind România, pare să confirme şi el predicţia lui Friedman, relatează Stevan Gajić în news.russiatoday.ro.

În orice caz, chiar în spatele zonei buffer a aliaţilor Americii – zonă pe care Friedman a conturat-o pe hartă – există o altă zonă buffer, a aliaţilor Rusiei – o zonă compusă din ţări unite de frică şi de interes. Frică pentru propria lor securitate într-o Nouă Ordine Mondială care încă nu s-a definit, şi interes pentru că au în faţă oportunităţi economice uriaşe dacă îşi vor juca adecvat locul geopolitic din zona de buffer rusească. O viitoare conductă de gaz va uni aceste ţări – o conductă care iniţial s-a numit South Stream, dar care apoi a fost înlocuită (sau rebranduită) cu Turkish Stream.

Ţările din zona buffer rusească sunt – de la Sud la Nord – Grecia, Macedonia, Serbia, Ungaria şi, probabil, Slovacia, Austria, Italia şi chiar Germania. Aceste ţări vor fi conectate nu numai de conducta de gaz, dar şi de linia ferată directă spre China, un proiect feroviar care intenţionează să se extindă prin conectarea Budapestei şi Pireusului, via Belgrad şi Skopje.

În opinia lui Friedman, ţara care a schimbat regulile jocului a fost Turcia, care a decis să încheie o înţelegere pe termen lung cu Gazprom-ul rusesc, imediat după ce Bulgaria a anunţat că renunţă la South Stream din cauza presiunilor imense la care a fost supusă de Uniunea Europeană şi Statele Unite. Asta înseamnă că Friedman a avut dreptate când s-a referit la Turcia ca la un aliat nestatornic al SUA şi a anticipat necesitatea regândirii rolului pe care Ankara în are în NATO. Semnând înţelegerea cu Gazprom pentru Turkish Stream, Recep Tayyp Erdogan a poziţionat Turcia în zona buffer a aliaţilor Rusiei pentru o perioadă lungă de timp.

Turkish Stream are totuşi foarte multe vulnerabilităţi, de care Statele Unite sunt conştiente şi le va exploata. Dar şi Turcia are hărţi.

Turcia are o relaţie specială cu musulmanii albanezi, dar şi cu alte minorităţi musulmane din Balcani. Asta înseamnă că orice ţară ortodoxă din Balcani (Grecia, Macedonia, Serbia, Bulgaria…), dintr-un motiv sau altul, se va găsi într-un conflict cu musulmanii – albanezi sau din alte zone – şi va avea potenţialul de a pune în pericol transportul gazelor prin Turkish Stream. O situaţie explozivă care poate duce la un război total cu Turcia. Mai ales că opinia publică din Turcia este de aşteptat să pună presiune pe guvernul de la Ankara să intervină de partea musulmanilor din Balcani în cazul unui conflict cu populaţiile ortodoxe din regiune. De altfel, în această dezvoltare a scenariului, Turcia s-ar putea simţi “ofensată” din orice. Pretexte sunt destule: poziţia Rusiei faţă de genocidul armean, Nagorno-Karabach, poziţia Federaţiei Ruse în Siria sau în alte părţi ale Orientului Mijlociu…

În orice caz, toate acestea sunt “jocuri de război” dimprejurul unor proiecte de infrastructură despre care nimeni nu poate spune acum dacă vor fi finalizate vreodată sau nu. Cel mai probabil, aceste proiecte vor deveni viabile abia după ce Noua Ordine Mondială va fi definită, sau cel puţin noile zone de influenţă vor căpăta contururi certe. Oricum, “jocurile de război” din jurul rutelor de transport feroviar sau de transport al gazelor (South/Turkish Stream pe de-o parte, iar pe de alta Nabucco, TAP sau Eastring) vor defini prezentul şi viitorul conflictelor din Balcani şi din lume.

În acest sens al lucrurilor, secretarul de stat american John Kerry a ţinut să precizeze că pacea în regiune este fragilă. În februarie 2015, el a menţionat ţările de pe “linia de foc” dintre Washington şi Moscova: “Când vine vorba despre Serbia, Kosovo, Muntenegru, Macedonia şi alţii – Georgia, Moldova, Transnistria – acestea sunt ţări de pe linia de foc (line of fire)”. O privire rapidă pe harta Balcanilor după dezmembrarea Iugoslaviei arată ca un puzzle de sticlă spartă: republici “bananiere” sau, ca să folosesc un termen politically correct, ţări, teritorii cu organizare aproximativ statală, aflate sub protectorate străine. Toate sunt nesustenabile economic şi se află într-o permanentă stare de insecuritate politică şi geopolitică. Fiecare ţară este unică, dar toate sunt slabe, chiar dacă inegal. Avertismentul lui Kerry (sau ameninţarea, depinde cum privim lucrurile) este extreme de serioasă. Factorii principali de destabilizare a regiunii în viitorul apropiat sunt Bosnia-Herţegovina, Albania (Mare) şi Macedonia.

Să le luăm pe rând.

Bosnia Herţegovina este în mod evident o sub-regiune instabilă a Balcanilor. Ne-am reamintit cu toţii de această realitate după ce un tânăr Wahhabi a ucis un ofiţer de poliţie al Republicii Srpska în orăşelul Zvornik. Ancheta a dus la concluzia că atacatorul avea legături cu filiala bosniacă a Statului Islamic. Este cunoscut faptul că organizaţiile neguvernamentale salafiste din Golful Persic – o zonă dominată de monarhii absolute – sunt conduse de familii aparţinând sectei sunnite islamice Wahhabi. Prezenţa sectei Wahhabi în Bosnia este un reziduu al războiului civil din 1990, care a adus aici mujahedini din toată lumea pentru a apăra conducerea musulmană a Bosniei. Ideologia extremistă a fost adusă de luptătorii care au rămas aici chiar şi după ce majoritatea mujahedinilor s-a retras în tările de origine. În prezent, noi valuri de emigranţi din Orientul Mijlociu vin în Bosnia-Herţegovina, cu tot cu conexiunile cu Statul Islamic, fenomen care creşte exponential riscurile de securitate. Destabilizarea Serbiei poate fi, în acest context, una dintre puţinele pârghii prin care Statele Unite îşi poate disciplina vasalii din regiune.

Preşedintele Republicii Srpska, Milorad Dodik

Preşedintele Republicii Srpska, Milorad Dodik, nu este în relaţii bune cu Statele Unite. În afară de declaraţiile sale de susţinere necondiţionată a intereselor Serbiei în regiune, el s-a opus sancţiunilor adoptate de UE împotriva Rusiei şi s-a declarat un susţinător al politicii Rusiei în Crimea, în martie 2014. Dodik vede referendumul din Crimea drept model pentru un posibil referendum al Republicii Srpska pentru desprinderea de statul federal din care face parte acum. Dodik trebuie să facă faţă acum presinilor exercitate asupra sa şi de conducerea politică musulmană din Sarajevo şi de “comunitatea internaţională” – un eufemism pentru UE şi SUA. Dodik a trecut printr-o situaţia critică şi cu ocazia ultimelor alegeri parlamentare şi prezidenţiale, pentru că relaţia sa cu opoziţia – o opoziţie susţinută puternic de factorii externi – nu este chiar bună. În afară de asta, în februarie şi martie 2014 aici a avut loc o tentativă de “revoluţie portocalie”, tentativă eşuată lamentabil mai ales în zona sârbă.

Albania Mare este instrumental principal al Statelor Unite pentru destabilizarea balcanilor. Rolul geopolitic al Albaniei şi “factorul albanez” din regiune nu s-au schimbat prea mult de la întemeierea ţării, în 1912. Italia şi Imperiul Austro-Ungar au folosit Albania ca instrument de presiune pe ţările ortodoxe, în principal Serbia şi Grecia. Incursiunea, soldată cu un eşec, a lui Isa Boletini în 1908 pe teritoriul Macedoniei de azi (care era parte atunci a Imperiului Otoman) a fost sponsorizată de Viena, cu scopul de a conecta Bosnia-Herţegovina (aflată sub protectorat austro-ungar după Congresul de la Berlin din 1878) cu oraşul-port Salonic – o ţintă dorită de monarhia austriacă. Imperiul Austro-Ungar a anexat ilegal Bosnia-Herţegovina mai târziu în acelaşi an şi s-a poziţionat pe picior de război cu Serbia, la un pas de a provoca, cu 6 ani mai devreme, Primul Război Mondial.

Sprijinul de azi pentru expansiunea albaneză datează din perioada conflictelor pentru “moştenirea iugoslavă”, dar s-a acutizat în 1997, după ce băncile private albaneze au colapsat în urma unei scheme piramidale. Prăbuşirea băncilor a provocat un haos total în ţară, şi mai ales în Armata Albaneză staţionată pe granita de nord. Acela a fost momentul în care aproape jumătate de million de piese de infanterie au ajuns în mâinile etnicilor albanezi din provincia sârbă Kosovo, de partea cealaltă a graniţei. A urmat insurecţia etnicilor albanezi din Kosovo şi bombardarea Iugoslaviei de către Statele Unite.

America nu a demarat niciodată o investigaţie asupra propriilor cetăţeni care au participat la o insurecţie armată împotriva unei alte naţiuni, cei mai mulţi dintre ei membri ai “Atlantic Brigade”. Oricum, evenimentele au continuat cu alte conflicte mai mici provocate de etnicii albanezi şi “Atlantic Brigade” în Macedonia şi în trei oraşe din sud-estul Serbiei, în 2001, după care s-a aşternut calmul aparent (exceţie făcând 17 martie 2004!).