Uşor cu Balcanii (2)

Jun 16, 2016

În 2006, un grup de 14 terorişti etnici albanezi, care pregăteau un atac de amploare, au fost arestaţi de Poliţia din Muntenegru în urma unei operaţiuni numite “Zborul Vulturului” (Eagle’s Flight). În 2008, conducerea politică a etnicilor albanezi din Kosovo a declarat independenţa faţă de Serbia, un act susţinut imediat de Statele Unite, Turcia, monarhiile Wahhabi din Golful Persic şi majoritatea ţărilor din Uniunea Europeană.

A 100-a aniversare a întemeierii Albaniei (Ziua Drapelului Albaniei), în noiembrie 2012 în Tirana, a arătat o explozie a mândriei naţionale. Cam în acelaşi timp, premierul de atunci Sali Berisha s-a deplasat la Skopje unde a anunţat, exaltat, în faţa unei mulţimi de 10.000 de etnici albanezi macedoneni, că: “Vom realiza proiectul Unităţii Naţionale a Albanezilor cu ajutorul Uniunii Europene”.  Cu altă ocazie, în faţa unei mulţimi în Avlona, Albania, Berisha s-a referit la Proclamaţia din 28 noiembrie 1912 ca la un act care aduce “independenţa Albaniei, independenţa etnicilor albanezi din teritorii începând de la Preveza (Grecia) până la Presevo (Serbia), de la Skopje (Macedonia) la Podgorica (Muntenegru)”. Berisha a provocat practic toate ţările din jurul Albaniei, revendicând teritoriile nominalizate. Rivalul său politic de la Tirana, actualul premier Edi Rama, a continuat cu astfel de declaraţii publice, însă nu şi-a atras nicio critică din partea UE sau SUA, analizează Stevan Gajić pentru news.russiatoday.ro.

În ciuda naţionalismului albanez în creştere, albanezii continua să emigreze din Balcani, în principal din cauza problemelor economice. Statistici recente arată că în ultimele 6 luni, în jur de 120.000 de albanezi au părăsit Kosovo.

Albania Mare este una dintre denumirile care se pot da unui fenomen de înteţire a naţionalismului albanez, fenomen care va duce cel mai probabil la un conflict al albanezilor cu ei înşişi. Acest conflict etnic intern va fi, posibil, între musulmanii tradiţionalişti Bektashi şi comunitatea Wahhabită aflată acum în plină ascensiune şi în plin război de partea Statului Islamic în Irak şi Siria. Conflictul dintre cele două comunităţi musulmane albaneze are şi o componentă socială. Conducerea politică şi interlopii care controlează traficul de droguri, ca şi clanurile tradiţionale din spatele lor, sunt sufiţi Bektashi, în timp ce populaţia săracă, împovărată de taxe şi victimă a corupţiei, este firesc de partea radicalilor sunniţi Wahhabi.

Influenţa banilor saudiţi nu trebuie trecută cu vederea. Această masă de oameni este influenţată de o filozofie nouă (pentru albanezi), care pune naţionalismul pe locul doi, iar pe primul “internaţionalismul” religos care îi uneşte dincolo de regiunea în care trăiesc sau de clanurile tradiţionale. Acesta este “factorul albanez” care poate fi folosit de Statele Unite pentru a provoca instabilitate în ţările din jurul Albaniei, incluzând aici Grecia (cel puţin până azi, membră NATO şi UE). Factorul albanez este extreme de important pe fondul creşterii tensiunilor între Statele Unite de o parte, şi Rusia şi China de cealaltă – toate fiind super-puteri cu interese solide în Balcani.

Edi Rama

Macedonia este veriga slabă a lanţului de soft-power al UE în Balcani.

Premierul macedonean Nikola Gruevski a devenit recent nefrecventabil pentru Statele Unite, din cauza acordului său de a participa atât la proiectul Gazprom Turkish Stream cât şi la proiectul chinez al căii ferate ca va conecta Budapesta şi Atena prin Belgrad şi Skopje. Chinezii au un interese deosebit în acest proiect, pentru că tocmai ce au cumpărat cel mai mare terminal cargo al portului grecesc Pireus, iar calea ferată le deschide drum spre inima Europei Centrale. Premierul chinez Li Keqiang vede vecinul nordic al Macedoniei, Serbia, drept un loc unde va staţiona centrul de control al viitoarei linii feroviare. Simultan, Rusia vede Serbia ca o ţară de tranzit şi un partener vital pentru conducta de gaz. Dar ambele proiecte, al Rusiei şi al Chinei, sunt moarte fără o implicare activă a Macedoniei.

Atacul terorist de la graniţa Macedoniei cu Serbia din 21 aprilie 2015 a fost un semnal clar pentru guvernul lui Gruevski. Următorul atac, din 9 mai, din Kumanovo, a fost un avertisment mult mai serios. Atacul s-a soldat cu moartea a 8 luptători din forţele special ale Poliţiei şi 37 de răniţi. Oficial s-a raportat uciderea a 10 atacatori şi arestarea altor cel puţin 10. Atacul a fost planificat simbolic chiar în timp ce la Moscova avea loc parada militară prilejuită de Ziua Victoriei, eveniment unde era prezent şi preşedintele macedonean Djordje Ivanov.

Opoziţia din Macedonia, sprijinită pe faţă de ambasadele ţărilor occidentale din Skopje, l-au acuzat imediat pe premierul Gruevski de “provocare a tensiunilor interetnice” pentru a se menţine în funcţie. Nu a contat cât de ilogică a fost această acuzaţie, pentru că a venit pe un context inedit. Cu câteva luni în urmă, premierul Gruevski a prezentat într-o conferinţă de presă o înregistrare video în care liderul opoziţiei, Zoran Zaev, încerca să-l şantajeze chiar în biroul primului ministru. În materialul video, Zoran Zaev spune că deţine o înregistrare a unei convorbiri compromiţătoare între premier şi unul dintre miniştrii săi, înregistrare pe care ar fi obţinut-o de la un serviciu de informaţii străin. Presa locală a dezbătut pe larg conţinutul convorbirii premierului cu ministrul său şi a ignorant cu desăvârşire legătura recunoscută a liderului opoziţiei cu un serviciu de informaţii străin. În săptămânile dinaintea atacului terorist din Kumanovo, Zaev a publicat rând pe rând conversaţiile premierului cu miniştrii săi, iar fiecare “bombă de presă” a fost urmată de o acuzaţie la adresa cabinetului în exerciţiu.

Apoi a venit momentul atacului terorist din Kumanovo. Imediat după, Zaev a anunţat un miting de amploare al opoziţiei pentru a determina demisia premierului ales democratic. Numeroşi etnici albanezi, precum şi ONG-urile pro-occidentale au promovat şi susţinut mitingul opoziţiei. Interesant este că opoziţia nu a cerut alegeri anticipate, probabil pentru că le-ar fi pierdut, ci doar demisia premierului. Acest derapaj democratic a fost trecut cu vederea de ambasadele occidentale din Macedonia. După ce mitingul din 17 mai s-a terminat, opoziţia a organizat un fel de Maidan în faţa clădirii guvernului. A doua zi, premierul şi-a chemat proprii suporteri şi a obţinut astfel o victorie de etapă, însă jocurile politice dure continuă.

Interesant de observat, în timpul celor două manifestaţii, cea a opoziţiei şi cea a susţinătorilor guvernului, a fost simbolistica afişată. La mitingul opoziţiei, alături de steagul Macedoniei, cele mai numeroaste stindarde erau cele ale Albaniei, în timp ce la mitingul forţelor pro-guvernamentale au fost cele al Serbiei. Simbolic, sub steagul Macedoniei, se înfruntă Albania şi Serbia. În termeni geopolitici, steagul albanez reprezintă Marea (Oceanul), sau Atlanticul (SUA), în timp ce steagul Serbiei reprezintă Pământul (Eurasia, Rusia). Este înfruntarea celor două forţe din care va rezulta Noua Ordine Mondială.

Central Sofia, Bulgaria - Foto Shutterstock

Un alt factor interesant a fost reacţia neaşteptată, neprevăzută, a Sofiei. Premierul bulgar Boiko Borisov, s-a repezit să dea o declaraţie deloc diplomatică în care cerea premierului Macedoniei să plece, să îşi dea demisia. Gestul aminteşte de declaraţia lui Erdogan de acum doi ani, care îi cerea liderului sirian Bashar al Assad să plece, să îşi dea demisia. Oricum, după acest incident diplomatic, Bulgaria a mers mai departe şi a deplasat trupe la graniţa cu Macedonia. Explicaţia pentru această repoziţionare a armatei a fost presupusul ajutor pe care bulgaria ar fi trebuit să îl acorde presupuşilor refugiaţi, dacă situaţia în Macedonia ar fi degenerat. Evident, nu a fost vorba despre aşa ceva, dar trupele au rămas la graniţă.

Situaţia poate aminti mai degrabă de o posibilă agresiune bulgară, după modelul celui de-al doilea război balcanic, în 1913, al primului război mondial, în 1915, şi al doilea război mondial, în 1941. În această lumină, ar trebui menţionat şi faptul că, cu câteva luni înainte de izbucnirea crizei în Macedonie, un partiduleţ pro-bulgar, condus de fostul premier Ljubcho Georgievski, a lansat o campanie sub sloganul “Opriţi sârbizarea naţiunii macedonene!”. Bannerele cu acest slogan au fost scoase de pe străzi abia după protestele vehemente ale minorităţii sârbe.

În spiritual analizei lui Friedman despre Bulgaria, ne putem întreba care este strategia Departamentului de Stat American pentru această ţară. Friedman a spus: “Aici, în Serbia, ţi se întâmplă lucruri interesante. Vei fi prins fără să vrei în poveste, într-un fel sau altul. Pentru tine, întrebarea fundamentală va rămâne Bulgaria… iar Statele Unite au renunţat la Bulgaria… ce se va întâmpla aici, se va întâmpla, pur şi simplu… Departamentul de Stat nu poate gândi atât de repede, CIA ar putea s-o facă, dar nici una dintre aceste instituţii nu are nicio putere în Bulgaria. Au doar câteva analize şi, mai presus de toate, au hărţi”. Mulţi s-au întrebat care este semnificaţia acestui mesaj transmis public de Friedman. Poate că decizia lui Borisov de a-şi trimite o bună parte a armatei la graniţa cu Macedonia este un posibil răspuns.

Întrebarea esenţială este care vor fi mutările Rusiei şi Statelor Unite pe table de şah a Balcanilor?

Dacă Rusia îşi doreşte într-adevăr să intre în Europa prin cearea unei zone buffer proprii, situată pe graniţa zonei similare a aliaţilor Americii, atunci o va face prin, şi în, Balcani. Singura modalitate este sprijinul masiv acordat Serbiei – cea mai numeroasă naţiune din centrul Balcanilor şi o ţară a cărei populaţie este predominand pro-rusă. Istoria ne învaţă că în momentele de criză absolută (cum ar fi războiale mondiale), Serbia a ales întotdeauna Rusia. Vestul ştie deja asta, iar Moscova dă semne că începe şi ea să înţeleagă. Singura problemă este legată de timpul de care Rusia are nevoie pentru a se implica eficient în Serbia. Mai există, evident, neclarităţi fundamentale privind puterea sau slăbiciunile statelor din zona buffer rusească. Partenerii de încredere par să fie Grecia şi Serbia. Coincidenţă sau nu, acestea sunt ţările nominalizate de celebrul ministru turc de Externe Ahmet Davutoglu drept principalele obstacole ale extinderii imperiului neo-Otoman în Peninsula Balcanică. #