În toată istoria sa, Rusia a fost un stat agresor

Aug 17, 2016

De fapt, în toată istoria sa, Rusia a fost un stat agresor. Să creadă că a cucerit o şesime din suprafaţa planetei numai ca urmare a războaielor de apărare, poate doar un om complet lipsit de orice cunoaştere a istoriei, sau care şi-a pierdut complet capacitatea de a gândi, după o doză de propagandă a Kremlinului.

De fapt, totul este complet diferit. Şi nu diferit, dar exact opus. Să ne întoarcem la istorie. Faimosul general rus Kuropatkin, în memorandumul său trimis împăratului în anul 1900, spunea că: „În ultimii 200 de ani, Rusia a fost în război 128 de ani şi a avut pace 72 de ani. Din cei 128 de ani de război – doar 5 ani au fost războaie de apărare şi 123 de cucerire”, scrie editorialistul Ivan Lenski  în paginaderusia.ro. Practic, în toată istoria sa, Rusia a dus o politică agresivă faţă de statele vecine.

Să dau câteva exemple de războaie de cucerire duse de Rusia. 1558. Războiul Livonian. A fost un război pentru teritoriile actualelor ţări baltice şi Belarus. Defensiv acest război nu poate fi numit nici chiar de cei mai înrăiţi patrioţi, a fost o agresiune pură împotriva unui stat vecin. Rusia a câştigat atunci un impuls în urma cuceririi hanatelor Kazan şi Astrahan, Bashkiriei, Hoardei Nogailor, a cazacilor şi Kabardiniei şi şi-a dorit foarte mult teritoriile Livoniei. Istoricii sovietici spun că războiul s-a dus pentru acces la Marea Baltică. De fapt, motivele pentru acesta au fost complet diferite. Rusia nu a primit tributul şi, din cauza asta, a atăcat Livonia. În final Rusia a fost învinsă, a renunţat la pretenţiile asupra Belarus, dar, cu toate acestea, a primit ceva teritorii în zona de frontieră.

1654. Războiul cu Polonia şi „unirea” cu Ucraina. Această poveste este plină de pete negre. Ucrainenii se întreabă şi astăzi cine l-a autorizat pe hatmanul cazacilor zaporojenilor Hmelniţki să decidă pentru întreaga Ucraină? Părintele istoriografiei ucrainene Mihai Hrusevski, cel care a scris „Istoria poporului ucrainean”, se îndoieşte că el (Bogdan Hmelniţki) s-a gândit la crearea unui stat comun cu Moscova.

Da, a cerut ajutor de la ţarul rus, dar de aici până la dorinţa de „unire”… Documentul istoric original privind „unirea” Ucrainei cu Rusia a fost pierdut şi probabil nu întâmplător. Kremlinul a profitat pur şi simplu de turbulenţele din Ucraina şi s-a grăbit să alipească întreaga ţară. Asta nu vă aminteşte nimic?

Numeroasele campanii asupra Stambulului au fost, iarăşi, agresiuni deghizate. La început, Rusia le-a motivat de apărarea comercianţilor ruşi chipurile oprimaţi de otomani, apoi şi-a amintit de creştinii din Balcani.

1695-1696. Campania de la Azov a lui Petru cel Mare. Rusia avea nevoie de acces la mare, aşa că trebuie să ocupe cetatea turcească Azov. Aici, chiar şi cel mai mare patriot rus cu greu ar putea numi războiul de apărare. Cu Turcia ruşii au avut aproximativ 10 războaie, în urma cărora au rupt bucăţi mari de teritoriu.

1700. Marele război cu Suedia. Temeiul – Rusia avea nevoie neapărată de acces la mare, deşi ruşii nu au fost niciodată văzuţi la Marea Baltică. Pretextul tradiţional cu apărarea populaţiei vorbitoare de limba rusă nu putea fi folosit – pur şi simplu ei nu erau acolo. Au găsit un alt pretext – au nevoie de acces la mare. Şi aşa teritoriul a devenit „pământ rusesc strămoşesc”. Apoi au fost alipite alte teritorii „strămoşeşti” – Finlanda, ţările baltice, Ingermanlandia, în ciuda faptului că ruşii nu se găseau acolo nici pomeniţi.

1772-1775. Au fost trei divizări ale Poloniei. Prusia a propus împărătesei Ekaterina să împartă Polonia. Ea evident că n-a refuzat. Numeroasele revolte poloneze împotriva ocupaţiei ţariste au fost denumite mai târziu de istoricii ruşi războaie ruso-poloneze. De fapt, nu era nimic mai mult decât rezistenţa populaţiei la invazia unui agresor străin.

1783. Anexarea Crimeei. Numai un nebun ar putea numi acest moment istoric drept apărare. A fost agresiune pură, justificată de Rusia prin nevoia preîntâmpinării raidurilor Hanilor de Crimeea. Justificarea anexării prin apărarea creştinilor ortodocși nu poate fi folosită, în Crimeea aceştia erau o minoritate absolută. Şi, de fapt, nimeni nu îi asuprea – armenii, de exemplu, care au trăit în Crimeea până la anexarea rusească, au fost alungaţi de acolo după capturarea peninsulei. Iată aşa de mare grijă faţă de fraţii creştini.

1783. Regatul Kartli-Kakheti, situat în estul Georgiei, a intrat sub protectoratul Imperiului rus. Se pare că a fost un succes al diplomaţiei ruse, zona a intrat sub influenţa Moscovei nu ca urmare a războiului, ci de bună voie. Doar că se păstrează tăcerea cu privire la Imereti. Ce s-a întâmplat cu acest regat şi când el a devenit dintr-o dată parte a Imperiului Rus? Sau anexarea Georgiei pe bucăţi este o altă tradiţie rusească în regiune?

Războiul Crimeii 1853-1856. Ei bine, aici pare a fi un război de apărare. Mişeii de francezi, turci şi britanici au asediat Sevastopolul. Atunci când vorbesc despre acest război, istoricii ruşi uită să menţioneze că, în paralel, Rusia derula campanii de cuceriri în Balcani. Câteva puteri şi-au unit forţele pentru a ţine piept agresorului. Judecarea războiul din Crimeea, fără a lua în considerare războaiele Rusiei în Balcani, este o mare greşeală.

Rusia îşi făcuse un obicei. Era suficient ca vecinii să se certe între ei, și Moscova efectua o alipire „paşnică”. Aşa au decurs alipirile din secolul al XIX-lea când s-a anexat Asia Centrală. Hanatul Kokand, Emiratul Bukhara, Hanatul Khiva, Turkmenistan, toate au devenit parte a Imperiului Rus în spiritul strategiei „apărării active”.

Războaiele caucaziene din secolul al XIX-lea. Oricine l-a citit pe Hadji Murat ştie că a fost un război murdar, de agresiune, însoţit de genocidul populaţiilor locale. Rebeliunile muntenilor se succedau una după alta, aşa că nu se poate vorbi de vreo alipire paşnică a Caucazului.

În 1920-1921, începutul primului război sovieto-polonez. Despre acest război istoricilor sovietici nu le place să vorbească. A fost un eveniment istoric complet şters din cărţile de istorie. Rusiei nu-i place să vorbească despre înfrângeri. 1939. Armata muncitoresc-ţărănească a URSS începe operaţiunile militare în regiunile estice ale Poloniei. Desigur, totul în scop de pace. Nici despre aceste pagini de istorie ruşilor nu le place să-şi amintească.

1939. Războiul sovieto-finlandez. Agresiva armată finlandeză, cu 60 de tancuri, a atăcat paşnica URSS, care întâmplător avea la graniţă cu Finlanda 2.300 de tancuri. Evident că lumea nu a crezut aşa ceva. Liga Naţiunilor a declarat URSS stat agresor şi l-a exclus din rândul membrilor săi. Şi acest lucru este trecut cu vederea de istoriografia sovietică şi rusească.

1940. Absolut „paşnică” anexarea ţărilor baltice. Potrivit istoriei sovietice, estonienii, letonii şi lituanieni visau cu ochii deschiși intrarea în frăţeasca Uniune Sovietică.

1940. Uniunea Sovietică anexează o parte din teritoriul României de atunci, în baza memorandumului secret al Pactului Molotov-Ribbentrop. După anexare a început colectivizarea forțată și a urmat o foamete strașnică. În același timp începe și o represiune sălbatică antiromânească.

1941. Marele Război pentru Apărarea Patriei. În acest caz, aparent, războiul este defensiv. Dar povestea e mai complicată. Conform istoricului Victor Suvorov, cauza principală a Marelui Război pentru Apărarea Patriei a fost politica externă a lui Stalin, care viza capturarea unor state europene şi proliferarea „revoluţiei proletare” concomitent cu instaurarea dictaturii comuniste.

Potrivit lui Suvorov, Armata Roşie se pregătea în mod activ pentru un atac surpiză împotriva Germaniei. Pentru Uniunea Sovietică, atacul german a fost unul mişelesc. Şi cum altfel – URSS se pregătea de ofensivă şi şi-a luat-o în dinţi. Istoricii ruşi tac atunci când este vorba despre dovezile privind pregătirea agresiunii sovietice împotriva Europei. Lipsa unor fortificaţii la graniţă şi concentrarea unui număr mare de trupe la frontierele de vest confirmă acest fapt istoric.

Următorii paşi de politică „paşnică” a URSS? Ungaria în 1956, Cehoslovacia în 1968.

1979. Afganistan. Aproximativ un milion de afgani au fost ucişi în timpul agresiunii URSS în această ţară. Rusia de astăzi ar trebui să-şi ceară iertare pentru afganii ucişi.

U.R.S.S. trimite trupe care intră în Kabul chiar în seara de Crăciun a anului 1979

2008. Anexarea Abhaziei şi Osetiei de Sud.

2014. Anexarea Crimeei şi războiul din estul Ucrainei. Că şi altă dată în istoria sa, Rusia a atăcat o ţară vecină într-un moment de slăbicune.

Noi teritorii De ce Crimeea? De ce nu Alaska? Ultima, în conştiinţa imperială rusă este, de asemenea, „pământ strămoşesc”. Răspunsul este simplu: America este o superputere, iar apariţia „omuleților verzi” la Anchorage ar fi un act sinucigaş. Rusia atacă numai ţările în mod clar mai slabe, de preferat devorate de haos, cu puterea statului destructurată etc. Şi totuşi, de ce Rusia nu se poate opri? Ţara aceasta nu a fost niciodată capabilă să dezvolte teritoriile deţinute deja, şi cu toate acestea continuă expansiunea. De ce Yakutia, una dintre cele mai bogate regiuni ale lumii, chiar mai bogată decât Emiratele Arabe Unite, este împotmolită în sărăcie? Răspunsul este simplu:

Rusia este un imperiu al cuceritorilor, nu un imperiu al gospodarilor. De amenajarea teritoriului să se ocupe state precum Elveţia, cu graniţe neschimbate de aproape 800 de ani. Rusia se comportă în teritoriile sale recente ca un ocupant clasic. Pompează resursele în avanatajul unei duzini de „imperialişti”.

Toţi aceştia se bucură de avantajele civilizaţiei occidentale, de preferat chiar în Occident, iar Rusia o folosec ca pe o exploataţie colonială. Cetăţeanul de rând al Imperiului trebuie să se mulţumească cu vodcă şi locuinţe de urgenţă; drumuri sparte, ecologie moartă, alimentaţie surogat şi o mulţime de propagandă ieftină.

Un „dumnezeu” inamovibili la Kremlin, oraşe plictisitor de cenuşii, scări de bloc jegoase cu locătari care nu se îngrijesc de nimic, nici chiar de propriile lor apartamente. Că să nu mai vorbim despre oraşe, ţară?