Epitaful lui Andrei Zăria

Nov 04, 2016

E jalnic de constatat, dar adevărat, viaţa−i trecătoare, iar cimitirul ar fi localitatea eternă, a celor ce se nasc pe acest pământ, pentru aşi pătimi patimile. În această aşezare eternă, pentru locuitorii ei, predomină liniştia, dreptatea şi egalitatea.

E un obicei în părţile noastre, ca aici să înălţăm “case de veci,” care le numim în grai “podrume” sau cavouri, cu monumente de granit sau din marmoră. Pe aceste monumente, obişnuit, este consemnat numele răposatului şi data decesului dar şi alte înscripţii funerare, care se numesc epitafe.

Epitaful, poate fi întocmit de purtătorul lui, până−i în viaţă, sau de urmaşi. Iată unul care−I aparţine unui om celebru care a dorit să−i scrie pe monument: “Cititorule, aceia ce eşti tu acum, eu am fost odată. Onorează−mă fiindcă, din păcate, ceea ce sunt eu şi tu vei fi”.

În calendarul învăţătorului Romulus Roman, care a fost prieten bun, în anul 1924, cu învăţătorul Simeon Laţcu din Alibunar, găsisem epitaful lui Haşdeu, scris de el însuşi, şi încredinţat spre realizare, după decesul lui, unui prieten. Acesta, după moartea lui Haşdeu, marele istoric şi om de ştiinţă din România al secoluluii al XIX-lea, a dat să se încrusteze în marmoră următoarele: “Bogdan Petriceicu Haşdeu. Fiul lui Alexandru, nepotul lui Tadeu, tatăl Iuliei. Ca fie−sa, ca tată−său, ca bunică−său, credea cu tărie în solia omenirei, în dreptatea lui Dumnezeu, în nemurirea, sufletului. A muncit, a suferit, a iubit. Trecut prin încercare şi călit prin ispită, se ridică zâmbind, de unde se pogorâse plângând, la ai să−i. Nu−l uitaţi aici, căci nici el nu vă uită acolo”.

Andrei Zăria nu este mare istoric ca Haşdeu, dar îl considerăm ca pe unul dintre cei mai zeloşi cronicari al Alibunarului. Era ţăran, ca predecesorii lui, şi ei cărturari. De consemnările lui, rămase în manuscris, s−au folosit mulţi cronicari dar şi elevi sau studenţi, când întocmeau lucrări de specialitate. S−a folosit şi autorul acestor rânduri, prima dată, în perioada adolescenţei, când era elev la şcoala din Alibunar, dar şi mai târziu..

Piatra funerară cu epitaful conceput de Andrei Zăria

Era Andrei Zăria  bun cântăreţ de strană sau cantor dar şi mult timp primarul Alibunarului. Şi nu era unul dintre cei obişnuiţi, era în fruntea primăriei, pe timpul a celor trei regimuti statale: Pe timpul regelui în perioada interbelică, sub nemţi, în perioda ocupaţiei, şi după eliberare, sub conducerea lui Tito. Exemplul ne confirmă regula, că dacă−i cineva corect, capabil şi inteligent, ar putea în orice situaţie, să fie folositor şi în slujba poporului.

Nu a avut urmaşi, cine să−i poarte cronicile, cum el le−a purtat, din tată−n fiu. Şi soţiile l−au părăsit. Prima dată şi−a pierdut−o pe Ileana−Leana sau Ela, născută în anul 1886, decedată în bombardamentul aerian din 7 august. În ziua opta, din aceeaşi lună a anului 1944, a înmormântat−o în cavoul familiei Andrei, Tot acolo−i odihneşte pe vecie şi soţia a doua, Răchila, din familia Mircea din Seleuş.

În acelaşi mormânt, dinspre Seleuş, îşi doarme somnul etern şi acela care a fost Zăria, decedat în anul 1967, la vârsta respectabilă de 81 de ani. Pe o cruce veche din piatră, până a fost în viaţă, a dat să se încrusteze următorul epitaf: “Aici odihneşte Zăria Andrei cu soţiile lui, Leana şi Răchila”.

Inscripţiile cu text similar, mai rar se întâlnesc în cimitirele noastre. Pe lângă curiozitatea ce ne−a stârnit−o, epitaful este şi o dovadă: întocmitorul lui era convins că, în lumea liniştei eterne a celor mulţi, nu există neînţelegeri între conlocuitorii ei, ca la pământenii din viaţa efemeră! De aceea dorinţa de a fi înmormântat cu ambele−i soţii!

Mircea Samoilă

Foto: Aspect din Alibunar