Cu vin în pustă

Jul 30, 2019

Povestirile Mariei Păuței-Gașpăr se înscriu în aceeași zonă tematică descrisă de Ion Bălan și Simion Drăguța, respectiv în universul țăranului de la codru. Note sociale, dar și note de morală tradițională stau, deseori, la originea multor drame omenești din acest spațiu.

E duminică seara. Început de decembrie. Rece. Afară începe să fulguiască rar. Ana cu Ion tocmai intraseră cu trăsura pe poartă. Ion a sărit primul, frecându-și mâinile înghețate. A desprins caii. Aceștia au găsit singuri ușa grajdului. Acolo l-au așteptat pe Ion. Cuminți. Numai apă.

− Sări și pleacă înăuntru, că ești sloi. Cocia poate să aștepte, așa, încărcată, până la ziuă! Amândoi aveau bundașe lungi. Ana pe cap avea năframă de somot și peste ea, ajungându-i până peste umeri, “cârpa mare”, lucrată iarna din lână de casă, colorată cu frunză de nuc.

− Iu, Ioane, că încă nu-mi vin în fire. Mai mult tremur de frică, decât de frig.

− Ia și răvolfu! Ai grijă, să nu-l vadă copiii! Pune-l la căpătâi, la noi, la pat! – zise Ion și îl înghiți întunericul. I s-a auzit vocea tunând în grajd: “Ho, Dora! Harto! Ce mama pustiei, nu vă știți locul!” Ana a intrat în camera călduță, târând după sine valul înghețat de afară.

− Bună seara, muică. Nepoții dorm?

Își încălzește puțin mâinile și apoi se apropie de pat. Cu capul pe perne pufoase, se odihnesc nepoții ei. Au înflorit bujori în obrajii lor transpirați, parcă stropiți cu roua dimineților de primăvară. În cameră e cald, iar ei sunt acoperiți cu plapume grele din pene de gâscă, noi, care stau umflate deasupra lor. Ana surâde, le face cruce, îi privește cu dragoste.

− O, țucă-i buna pe ei de frumoși! Cum te-au ascultat, muică?

− Întreabă-i pe ei dimineață cum i-am ascultat eu. Nu de mult s-au liniștit. Voiau, ba să le spun povești, ba se ridicau ei pe capul patului, se închinau ca la școală și-mi spuneau câte o po­ezie. Eu eram publicul. Trebuia să bat din palme, ca să fie, așa, ca la serbare. Aurel cu Viorica – zise muica - sunt la vecini. Cum ați trecut voi? - îndrăzni s-o întrebe, văzându-i vălul trist ce-i acoperea fața. Noi v-am așteptat abia pe mâine seară. Ați făcut ispravă bună?

− Bună, mda! - zise Ana și tăcu îngândurată. A intrat și Ion. Muica le-a pus cina. Au mâncat și nu prea. Nu că nu erau flămânzi, dar nu le venea să mănânce, după câte au pățit.

− Trebuie să sosească și copiii. Le-am zis să nu rămână mai târziu de ora zece – zise muica numai să nu tacă, văzându-i indispuși. Simți ea că au o greutate pe suflet. În aceasta s-a auzit și poarta. Au ajuns feciorul cu nora.

− Iaca, goștii! Cum așa de vreme? – zise feciorul, dar văzându-le fețele pământii, întrebă îngrijorat: – Ați pățit ceva? − Probabil li se citea ceva pe față. A ajuns ceva la suprafață din interiorul lor hărțuit de multe spaime, chinuit de multe neliniști…

− Las!… Nu gândiți numai la rău. N-am pățit nimic. A fost Dumnezeu pe lângă noi. Stați și voi, aici” – zise Ion, pe când Ana își scoase punga de pânză de după gât. Cu toții numără banii. Banii numărați îi ia Ana, îi leagă într-o năframă de cap și îi pune sub strujac, la muica.

− Acu cred c-avem și de sărbători, dar trebuie să-i păstrăm, copii. Să nu ne legăm de ei. Parcă nu-i avem în casă. Știți că vrem să cumpărăm gaiul de la Brăgioni. Cresc nepoții, avem nevoie de mai multă pădure – zise Ana.

Pământul în partea aceasta a Banatului, la Codru, e mai sărăcăcios. Numai din el, omul nu poate trăi. Cei care au pădure, mai pot face un ban pe deasupra. În fiecare toamnă, trăsurile din satele noastre de la Codru merg în coloană, încărcate cu lemne la metru pentru orășeni. Când oamenii nu mai au încotro, mai fac vreun ban. Din spini fac brațuri și le vind brutarilor la oraș. “Gaiul, dacă nu-l lași să crească și îl tai fără chibzuință, repede nu-l mai ai. El se păstrează cu sfințenie. Din el se taie lemne uscate, lemne căzute, cârnești crengi mai groase… Unii folosesc lemne numai din curățatul gaiului. Așa m-au învățat tata și bunicul… La gospodarii cu căpătâi, gaiul seamănă cu o grădină verde, în care tot să stai”… - așa-i mergeau gândurile lui Ion. Din reverie îl trezi vocea înmuiată în mister a Anei.

− Ioane, spune copiilor, ce-am pățit pe drum…

− De ce nu lași lumea să doarmă-n tihnă? Le împuiem capul cu întâmplări nesăbuite…

− Hai, tati! Acu, chiar să nu ne mai spui, noi tot n-am putea dormi.

− Las’ să vă spună mamă-ta! Eu vreau să mă odihnesc. Mi-e deajuns pentru întreaga săptămână! – se sculă și se duse-n camera de alături, să se culce.

Ana nu se lăsă rugată. Se cutremură parcă încercată de friguri și-și începu povestea:

− Când am plecat de acasă, am zis că mergem numai până la Nicolinț. Când să intrăm în sat, ne-o oprit controlul. Finienții. Se vede că erau setoși. Le-am arătat bișaitu – că vinu-i produsul nostru și n-au mai zis nimic. Le-am dat un cârciag plin și lor. La Nicolinț, însă, n-am făcut mare ispravă. Au mulți vinul lor. De aici am plecat mai departe. Am ajuns la Sărcia, la Dobrița, la Ilancia și până la Uzdin. În satul al măi bogat. Acolo n-au vin. Răchia o fac din iagoce, “de dudă” cum zâc ei și de rană, din cucuruz. Am tras la uică-tu, Pătru lu Șămanțu, că-l știți și voi!

− Îl știm. O cătănit cu tati la Osjek.

− Așa. Ne-or primit, Doamne, ca pe niște neamuri. Ne-or omi­nit, ce să vă spun? Al măi gazdă om de la noi e ca unul d-ai de mijloc la ei. Aici ne omorâm lucrând, ca să scoatem cât mai mult din pământ. Acolo, totul crește ca din apă. Tot ei ne-or vândut și vinul pe la neamuri, pe la ortaci, pe la vecini. Ziceau că vin sărbătorile și că avem noroc că încă nimeni n-a dat cu vin pe la ei. Ce nu s-o vindut prin sat, l-au luat ei. Așa că noi cu vinul am trecut bine, ca nicicând, dar… - se opri, oftă, își scutură ca­pul ca de o greutate, și continuă: Pe drum era să pățim mare rău, copii. Nu-i de umblat noaptea pe drumuri. Când am ieșit din oraș, să venim către casă, printre viile nemțești, ne-a ieșit un om înainte. - Ana se opri din povestit, apoi zise: Au, că mor! Dă-mi, Viorică câta apă cu miere, că inima-mi bate ca la iepure de frică și acum! - După ce-a băut, și-a șters gura cu dosul palmei, și a continuat: Voia să oprească caii. Când l-am văzut, am înghețat. Am știut ce poate fi. Știam că nu ne oprește să ne-ntrebe de sănătate… Banii erau la mine. Să știți câte tâlhării se fac pe drumuri noaptea. Deodată te-nghite noaptea neagră… Te iau tâlharii de pe boabe și pentru bani mai puțini, dorămite dacă știau ei unde am fost și ce-am făcut. Când a ieșit luna de după un nor, am văzut încă trei - patru molgâldețe ivite la marginea viilor. “Dă-mi răvolfu și ține-te bine!”, mi-a zis tată-tu. A dat bici cailor; aceștia au smucit cocia, luând-o la goană… Au tras și ei – pare-mi-se că au găurit vasul (acoul). Vedeți voi, dimineață, dar a tras și tată-tu… Noi, slavă Domnului, am scăpat teferi…

S-a oprit, a oftat lung și apoi a continuat: Iaca așa… V-am spus tot… Acu, hai să ne odihnim, că mai povestim și mâine… Noapte bună, copii!

Numai noapte bună pentru Ana nu era. N-a putut să se aleagă nici cu o oră de somn. A prins-o ziua albă cu ochii țintuiți în tavan, cu dureri de cap și cu gânduri care mai de care mai deochiate.

Maria Păuța-Gașpăr

Din cartea ”Valea Răgetului”, Editura Comunității Românilor din Serbia, 2006