Idila de lângă Căraș

Jan 20, 2020

Povestirile Mariei Păuței-Gașpăr se înscriu în aceeași zonă tematică descrisă de Ion Bălan și Simion Drăguța, respectiv în universul țăranului de la codru. Note sociale, dar și note de morală tradițională stau, deseori, la originea multor drame omenești din acest spațiu.

Maria ia cofa şi pleacă după apă la Căraş să−şi spele unele lucruri ale ei. Târziu, că târziu s−au înapoiat de pe Valea Răgetului. Casa e la două colţuri de râu. Merge mângâind cu privirea peisajul atât de aproape de inima ei. Aproape de râu multă verdeaţă, multe sălci pletoase ale căror crengi lungi spânzură până−n pământ. Priveşte absentă. Nu−i înfloreşte nici un gând. Poartă doar ochii larg deschişi umplându−i de frumuseţi. Fiecare porţiune din acest pământ îi este drag. Deodată, stă pe loc. Parcă un magnet a oprit−o. A observat că din masa de verdeaţă de după o salcie pletoasă s−a desprins o mogâldeaţă. A ieşit parcă din pământ. Îi vede silueta. Vede că−i bărbat. Primul gând care−i încolţi era că poate fi Petru. Un june care o are în drag dar de care Maria nici nu vrea să audă. Cu o mână ţine cofa, cu alta trece prin dreptul ochilor parcă alungând acest gând. Îşi dă seama că e prea înalt ca să fie Petru. Deodată inima−i “sfârrrr!” E Ion. Toată făptura ei cântă “E Ion, e Ion!” Acum îl cunoaşte bine. Dar ce caută el la marginea râului, aici? Cu toate că inima−i dă ghes “Hai, de zbori în braţele aceluia pe care îl visezi mereu. Această clipă ai dorit−o.” − picioarele parcă i se taie. S−a oprit în loc. Inima bate puternic. A visat mereu această întâlnire, dar acum ezită. Primul gând fu la tatăl ei. Ce va zice el dacă va afla. Acasă va fi ceartă. Parcă−i aude cuvintele: “Până eşti acasă, doresc să fi fată cinstită. Nu vreau să ne crape obrazul de ruşine, dacă vom auzi ceva ce nu s−ar cuveni să auzim!” Când gândi la ochii încruntaţi ai mamei, îi veni să fugă îndărăt... dar n−a fugit. În sufletul ei se duc mari lupte. Tata, mama şi satul de o parte şi Ion de alta. S−au pus parcă la întrecere. Să tragă de o sfoară închipuită şi cine−i trage pe ceilalţi aceia−s învingătorii. Îl roagă pe Dumnezeu, fierbinte, să învingă alesul inimii ei. În gândul ei de bună seamă că a învins Ion acolo fiind şi dragostea ei, acolo fiind şi ea. După o luptă lăuntrică − hotărî. Se îndreaptă de şale, pasul îi deveni încrezut. Păşi încet, dar sigur. Când a ajuns mai aproape: − Crezui că te înapoiezi şi−n mine inima începu să plângă. A trecut o săptămână aşteptându−te să iei hotărârea. O luă de mână, mângâindu−i drăgăstos faţa. O trase încet după o salcie. − Maria, − Ion se sufoca de mari emoţii − tu hotărăşti, dar vreau să ştii de la mine − poate ai fi simţit din purtările mele, din priviri, că−mi eşti dragă, încât nu−mi închipui că pot trăi fără tine. Te am în drag de pe vremea când eram amândoi copii răsfăţaţi de soartă pe Valea Răgetului... Tu erai crăiasa acelor minunate locuri... Dintr−o răsuflare−i spuse totul, zicând că pândeşte de mult acest moment, pentru a i se destăinui. − Ioane, − zise Maria încet, aproape fără glas − Vino la ai mei, cere−mă. De nu vor, fug cu tine! − Aşa zise şi se făcu bujor, pară de foc, incendiu clocotitor. A învins ruşinea din sine, deoarece o îndemnă dragostea mare ce o are faţă de acest tânăr. De multă vreme în gândurile ei intime este numit “Ionuţul meu”. Îl priveşte cu coada ochiului. E flăcău înalt, bine legat, chipeş. Cu mustaţă. Pălăria o poartă pe ceafă de i se vede o frunte înaltă, boltită. Privirea i se plimbă peste mâinile lui robuste. În preajma lui, la pieptul lui, se simte apărată de orice nevoie. Se bucură în sinea ei că a dat peste ea atâta noroc. Simţea în sufletul ei de fată că e născută pentru Ionuţ, iar el născut s−o facă să se bucure din plin de viaţă. Simte şi acum amprentele buzelor lui. El nu se putu stăpânii. O trase încetişor înspre sine, îi luă capu−ntre palme, îi privi ochii din care putea citi sinceritate, dragoste... şi... un sărut cald, lung, căzu pe buzele roşii, pârguite ale Mariei. Fata simţi cum sângele i se scurge în vinele lui Ion, că fac un corp, că sunt un gând. Când se trezi, deschide ochii şi se depărtă oarecum ruşinată. El a stat încă mult timp pironit pe loc. Se uita după Maria mult timp după ce aceasta nu se mai văzu la orizont. De când a văzut−o, copil fiind, ceva i−a şoptit că ea va fi stăpâna, doamna vieţii lui, stăpâna casei şi mama copiilor lui. Mai târziu, când crescuse, când îi privea chipul, parcă toate viorile lumii îi cântau în ureche simfonia dragostei, îi tulbura sufletul, îl făcea să se depăşească. De când a văzut−o, a simţit că ea e aleasa inimii lui, că i se potriveşte, cu ea de braţ ar putea înfrunta toate greutăţile vieţii. De câte ori gândea la ea îl apucau fiorii. Privind−o atent, adânc, pătrunzător, cu ochii lui de culoarea cioarei din lanurile de fân, o vede întru−totul deosebită, fota cu fir de aur sub care poalele cu floricele discrete îţi fac cu ochiul, salba de la gât, tenul bronzat şi părul negru mătăsos adunat în conci cum este portul, fac un contrast minunat. E ca şi cum priveşti o minune. Pe zi ce trece şi Maria se face tot mai frumoasă. Ochii umbriţi de atâta tristeţe până mai ieri, acum parcă vorbesc. Tuturora vor să spună că−s mulţumiţi, că stăpâna lor este persoana cea mai fericită din lumea aceasta plină de necazuri. În ea arde un foc, un foc interior care o mistuie în flăcări. Inimii nu−i poţi comanda pe cine să iubească. Ea, inima, iubeşte pe cine vrea şi cu ce e Maria vinovată că inima ei se dăruie întru−totul lui Ion, nu lui Petru cum ar vrea părinţii. Legile acestea divine, nu le poate înţelege bietul suflet uman, bietul om pământean. Stă noapte de noapte, cu ochii treji torcând un gând numai al ei, din fire subţirele, de mari bucurii. Ţese planuri de viitor, planuri încântătoare. Zi de zi adună material pentru tors. În acest ghem mare se închide ca viermele de mătase în gogoaşa proprie. Acolo se simte bine. Era sigură de sentimentele proprii acum, când ştie că şi Ion nutreşte aceleaşi sentimente, e mult mai fericită. Inima de mult îi şoptea aceasta, dar ea, mereu suspicioasă, nu putea fi sigură pe deplin. Acum, deabia este cu adevărat fericită.

Maria Păuța-Gașpăr

Poveste din cartea ”Valea Răgetului”, editura Comunității Românilor din Serbia, 2006

Foto: Tereza Gașpar