Istoria medicinei (I) – medicina primitivă

Feb 11, 2019

Naşterea şi moartea reprezintă fenomene prin care debutează, respectiv se încheie ciclul ontologic al continuităţii reproducerii umane. Acest ciclu, adică umanitatea nu a fost niciodată întreruptă, în ciuda marilor pericole cum sunt epidemiile, războaiele sau catastrofele naturale.

Viaţa pe pămant, cât şi bolile au existat cu mult înainte de apariţia omului. Studiile arheologice au demonstrat că fosilele animalelor prezentau adesea urmele imbolnavirilor şi rănilor. Fracturile erau frecvente, unele vindecându-se cu uşoare deformităţi, iar altele complicându-se cu infecţii (osteomielite).

Probabil cel mai vechi calus cunoscut aparţine unei reptile din paleozoic. Artrita şi spondilita la dinosauri şi urşii preistorici erau foarte frecvente. Cercetările paleozologice descoperă diferite tipuri de tumori care apar şi în zilele noastre.

Umanitatea datează de la începuturile cuaternarului. Când şi cum s-a format, este greu de precizat însă cert este că atunci apar primele unelte cu care omul îşi procură cele necesare existenţei.

Patul de pe sobă

Paralel apare şi se perfecţionează graiul articulat, iar prin aceasta omul primitiv îşi dezvoltă intelectul.

Descoperirea focului este un eveniment crucial în evoluţia omului, el desprinzându-se definitiv de regnul animal, îşi prepară o alimentaţie şi îşi perfecţionează uneltele. De la viaţa de nomad, omul primitiv trece la o viaţă stabilă, ocupându-se cu agricultura şi domesticirea animalelor.

Lupta pentru supravieţuire, într-o lume în care totul este ostil, îi obligă pe oamenii comunei primitive să trăiască şi să muncească în comun.

Din epoca omului primitiv, ca mărturie ne-au rămas desene pe pereţii peşterilor şi figurine sculptate.

Această epocă reprezintă şi începuturile medicinei. Primele lezări ale integrităţii corporale produse în urma căderilor, rănirilor prin mânuirea uneltelor, au reprezentat de fapt primele boli sau stări nefireşti ale oamenilor.

În procesul de alimentaţie, unele alimente au produs intoxicaţii, dar omul şi-a dat seama de aceasta, evitându-le. Mai mult, a constatat că unele plante şi fructe sunt chiar tămăduitoare şi, bazat pe instinct şi experienţă, practică măsuri dietetico-medicamentoase. Omul îşi dă seama şi de efectele tămăduitoare ale unor substanţe minerale. În felul acesta au apărut leacurile vegetale şi minerale. Odată cu vânătoarea, omul îşi dă seama de acţiunea binefăcătoare a sângelui, a ficatului, a grăsimilor, etc., și astfel apar leacurile de origine animală. Tot în această perioadă apar şi primele forme de asistenţă medicală, și astfel în mod instinctiv se manifestă întra ajutorarea în caz de accidente, îngrijire a sarcinii, asistenţa la naştere, îngrijirea nou-născutului. Toate aceste cunoştinţe ale omului primitiv în domeniul protejării sănătăţii şi combaterea bolilor constituie prima etapă a medicinei, şi anume, medicina instinctivă.

Pe parcursul evoluţiei milenare a omului, aceste cunoştinţe bazate pe observaţie şi experienţă încep să fie aplicate în mod curent, generând practica medicală, aceasta constituind o altă etapă a evoluţiei medicinei, denumită medicina empirică.

Această medicină empirică era acordată de un om abil, care posedă cunoştinţe necesare. Este vindecătorul, vraciul. El devine un om important al tribului, singura lui sarcină fiind să acorde asistenţă medicală. Această medicină empirică avea chiar şi unele succese, mai ales dacă boala avea cauză externă. Astfel vindecătorul extrage spini, aşchii, repune luxaţii sau fracturi, execută intervenţii chirurgicale ca circumcizii, castraţii.

În ceea ce priveşte trepanaţiile craniene, în Europa s-au descoperit aproximativ 800 de cranii cu orificii temporale. Topografia sinusurilor venoase este respectată şi există semne că unii bolnavi au supravieţuit intervenţiei. Trepanaţiile s-au efec­tu­at cu lame din piatră vulcanică, obiecte de bronz, fier. În cazul decesului în tim­pul operaţiei, cadavrele erau îngropate împreună cu instrumentele cu care s-a operat.

Prin analogie, vindecătorul încearcă să elimine şi cauzele interne ale unor boli aplicând diferite leacuri sub formă de purgative, vomitive, calmante, expectorante, narcotice, creând astfel fondul terapeutic al medicinei populare.

Cu timpul însă vindecătorul este confruntat cu o serie de probleme pe care nu le înţelegea şi nici nu le putea explica. Astfel de probleme sau fenomene sunt atribuite unor forţe supranaturale şi în felul acesta încep să apară forme primitive ale religiei, reprezentate prin animism, fetişism, totemism, şamanism.

Sănătatea pentru omul primitiv era ceva firesc şi ca atare nu trebuia explicată. În schimb, boala năvăleşte drept ceva nefiresc şi stârneşte nu­meroase neclarităţi. Astfel boala trezeşte în om sentimente contradictorii, ca teamă, credinţă, spe­ranţă, blestem, deznădejde, smerenie. Boala apare ca și ceva misterios, trimisă de ci­neva, care are un motiv de a se adăposti la cineva. Cineva vrea să pedepsească pen­tru o vină oarecare şi acest cineva nu poate fi decât cel ce poate orice. Este “EL”, es­te divinitatea, este zeitatea. Deci, boala începe să fie legată de forţe supra­na­turale.  Aceste forţe trimit boala şi tot ele o pot lua. Dar, neputincios, omul primitiv se zbate şi nu cunoaşte alt leac decât strigătul, rugăciunea, jertfa. Este slab, neştiutor, iar zeul nu se arată neştiutorului. Are nevoie de un intermediar, de un om înţelept, învăţat, care cunoaşte vrăjile şi formulele magice care să împace şi să înbuneze forţele supranaturale. Această punte între “putere” şi “slabiciune” este vindecătorul, vrăjitorul, şamanul şi în cele din urmă preotul.

Animismul generând diverse sisteme religioase, religia îşi pune pecetea pe practica medicală. După cum în religie există zei buni şi îngeri, pe de o parte, şi demoni, spirite rele, pe de altă parte, aceste idei îşi fac loc şi în medicină. Duhul rău pătruns în corp trebuie alungat, iar cel bun, tămăduitor, trebuie implorat. Aceasta se face prin rituale de descântece, farmece, orfande, amulete, rugăciuni, jertfe, etc. Astfel apare şamanismul şi magia.

Treptat, aceste reprezentări supranaturale pătrund tot mai profund în medicină şi duc la monopolul asistenţei medicale de către religie, vraciul fiind înlocuit de preot, iar medicina ajunge la o altă etapă a dezvoltării sale, la medicina sacerdotală.

Lupta în vremurile primitive este lupta pentru zeitate, pentru supranatural şi nu lupta împotriva bolii. Medicina este un cult, un ritual, o magie. Suferinţei nu i se putea opune un act medical, ci un act religios. Străduinţele primitivilor erau de a răscumpăra însănătoşirea de la divinitate prin făgăduinţe, sacrificii şi ceremonii, căci boala nu poate dispare decât aşa cum a venit, adică pe cale supranaturală.

Nu există prin urmare decât o sănătate şi o singură boală, deoarece există o cauză şi o singură cale spre vindecare: divinitatea, iar pentru aceasta singurul intermediar este preotul. El este simultan ocrotitorul sufletului şi al trupului. Ca atare credinţa şi ştiinţa alcătuiesc o singură entitate, iar locul lor de întâlnire este lăcaşul sfânt al templului. Preotul-medic nu îşi exercită practica medicală ca o ştiinţă, ci ca o taină, deoarece trupul nu poate fi izbăvit de suferinţe decât prin contribuţia forţelor supranaturale.

În felul acesta se pun bazele concepţiei idealiste în medicină. Dar, cu toate acestea, în cadrul medicinei sacerdotale, în permanenţă elementele medicinei em­pirice vor influenţa procedeele mistice ale acesteia. Căci oricâte jertfe, rugăciuni, incantaţii, etc, sunt folosite, în final se acordă şi leacuri ale medicinei empirice.

Exclude oamenii toxici din jurul tău

Medicina populară este medicina unor populaţii agrare şi reprezintă totalitatea cunoştinţelor medicale empirice acumulate în comuna primitivă, cărora li s-au adăugat pe parcurs cunoştinţele noi, provenite fie din practica empirică fie din adoptarea vulgarizată a unor cunoştinţe provenite din medicina ştinţifică.

Medicina populară este primită de mulţi cu multă rezervă sau chiar cu ironie, deoarece o percep ca credinţe deşarte şi descântece ale babelor.

Pe de altă parte, ar fi greşit a considera că în epoca medicinei ştinţifice, influenţa şi importanţa medicinei populare nu ar exista. Dimpotrivă, între cele două medicini are loc o împletire, o influenţă reciprocă. De peste două milenii, de la Hipocrat şi pâna în zilele noastre, această coexistenţă străbate istoria medicinei.

Metodele de tratament au fost transmise de-a lungul timpului, de la o generaţie la alta, sub formă de practici, reţete, sfaturi asociate cu practici magice, credinţe religioase, talismane, etc. Exemple: tratamentul hemo­ragiilor cu coji de ouă pisate (conţin calciu); tratamentul guşei endemice cu alge de mare (conţin iod), prevenirea scorbutului la marinarii mărilor nordice cu ceai din cetină de brad (bogat în vitamina C); combaterea nictalopiei prin consum de ficat crud (bogat în vitamina A), etc.

Fără a renunţa la bazele ei ştinţifice, medicina modernă caută să descopere în medicina populară toate acele elemente de cunoaştere, care, deşi naive, sunt de o reală valoare, având la bază experienţa şi observaţia multimilenară a omului. Medicina populară din diferite zone ale globului a fost studiată de cercetători. O serie din practicile arhaice s-au menţinut până în zilele noastre, ajutându-ne să înţelegem mai bine medicina primitivă.

La rândul ei, medicina ştiinţifică aprofundează cercetările de fitofar­macie tradiţională, ducând la dezvoltarea medicinei naturiste.

Dr. Iosa Lotrean, dermatolog

Este autor a 25 lucrări de specialitate.

Acest foileton reprezintă o parte din cartea sa ”Istoria medicinei în Banat”, apărută la editura ”Libertatea” din Panciova, 2013